Se afișează postările cu eticheta funny. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta funny. Afișați toate postările
marți, 17 iulie 2012
Dottore
Dom'le, nu că aş ţine partea lui Ponta, care probabil a plagiat, dar eu sunt sigur că Băsescu apreciază doar doctorii în tinichigerie şi ospătărie!
Restul sunt doar personaje din piesa lu' ăla ... Comediu Delarte!
sâmbătă, 30 iunie 2012
Alchimistule, ce-ţi mai place să te plimbi cu băieţi prin deşert
Nu ştiu dacă aţi citit Alchimistul lui Paulo Coelho...
Eu aveam cumva o frustrare că nu am făcut-o până acum, aşa că mi-am luat audiobookul în lectura lui Florian Pittiş şi am ciulit urechile, visând să aud un text de o mare profunzime, încărcat de spiritualitate şi plin de învăţăminte.
Iar ce urmează este părerea mea personală, după această deosebită experienţă.
Dacă domnul Coelho făcea un efort mai mare povestea ar fi sunat cam aşa:
Băiatul se numea Bulă.
Era un ciobănel.
Avea un vis.
Visul i se tot repeta.
Visa că o să găsească o comoară lângă trei conuri uriaşe de piatră.
Tulburat de acest vis, s-a dus la o ţigancă să il interpreteze.
- Haoleu, matale o să găseşti o comoară lângă nişte conuri uriaşe de piatră! Mai mult, în călătoria ta o să-ţi trăieşti Bancul Personal - care e scopul vieţii pentru fiecare dintre noi! Aceasta a fost interpretarea profundă a visului enigmatic.
Motivat de cele auzite, Bulă a pornit la drum spre deşertul unde auzise că se aflau conurile.
În călătoria sa i-a întâlnit pe badea Gheorghe, pe Gigel, pe Ion şi Maria, fiecare dintre ei visând să-şi găsească Bancul Personal. Tot acum o cunoaşte pe Bulina, o fată deosebit de frumoasă şi cu forme voluptoase, cu care şi-ar fi dorit să trăiască multe bancuri vulgare sau măcar romantice.
De la moşul din bancul cu prezervativul care se îndoia de la mijloc Bulă a aflat un profund aforism:
Pe drum se întâlneşte şi cu un englez, Lordul John din bancul cu Tamisa.
Lordul John îl căuta pe vestitul Nastratin, un Mulla despre care se spunea nu numai că-şi aflase Bancul Personal, ci că avea mai multe bancuri personale, extrem de rafinate şi pline de înţelepciune.
Jocul întâmplării a făcut ca nu John ci Bulă al nostru să-l întâlnească pe Nastratin.
- Cum se face nene că matale eşti numai în bancuri cu tâlc? l-a întrebat visător băiatul.
- Păi cine m-a scornit pe mine şi cine pe tine, băi puţă?! i-a răspuns Nastratin.
Trecând peste orgoliul său, Nastratin i-a dat totuşi câteva sfaturi lui Bulă pentru a găsi o poantă aparte Bancului său Personal.
Ghidat de aceste sfaturi, Bulă a ajuns în deşert. Aici a făcut o atât de puternică insolaţie încât a putut dialoga chiar cu Soarele, care de obicei nu apare în bancuri şi rareori în înjurături - de exemplu despre Soarele mă-sii celui ce te-a supărat.
După ce îl întâlneşte şi pe Generalul din bancul cu cămila, Bulă ajunge la conurile uriaşe de piatră.
Privindu-le în lumina asfinţitului, cu Crivăţul suflându-i puternic în faţă, Bulă zâmbi.
Epilog:
După profunda experienţă trăită Bulă s-a hotărât să-şi schimbe meseria. A trecut de la creşterea animalelor la cultivarea pământului. Nu mai voia să fie cioban ci ţăran.
Crivăţul îi suflă în faţă un parfum ce-i aminti de bancurile cu francezii ce se întorceau acasă de la război.
- Vin Bulina! zise Bulă.
Eu aveam cumva o frustrare că nu am făcut-o până acum, aşa că mi-am luat audiobookul în lectura lui Florian Pittiş şi am ciulit urechile, visând să aud un text de o mare profunzime, încărcat de spiritualitate şi plin de învăţăminte.
Iar ce urmează este părerea mea personală, după această deosebită experienţă.
Nu uita: de gustibus non disputandum.
Băiatul se numea Bulă.
Era un ciobănel.
Avea un vis.
Visul i se tot repeta.
Visa că o să găsească o comoară lângă trei conuri uriaşe de piatră.
Tulburat de acest vis, s-a dus la o ţigancă să il interpreteze.
- Haoleu, matale o să găseşti o comoară lângă nişte conuri uriaşe de piatră! Mai mult, în călătoria ta o să-ţi trăieşti Bancul Personal - care e scopul vieţii pentru fiecare dintre noi! Aceasta a fost interpretarea profundă a visului enigmatic.
Motivat de cele auzite, Bulă a pornit la drum spre deşertul unde auzise că se aflau conurile.
În călătoria sa i-a întâlnit pe badea Gheorghe, pe Gigel, pe Ion şi Maria, fiecare dintre ei visând să-şi găsească Bancul Personal. Tot acum o cunoaşte pe Bulina, o fată deosebit de frumoasă şi cu forme voluptoase, cu care şi-ar fi dorit să trăiască multe bancuri vulgare sau măcar romantice.
De la moşul din bancul cu prezervativul care se îndoia de la mijloc Bulă a aflat un profund aforism:
Când îţi doreşti ceva cu adevărat, întreg Universul conspiră la realizarea dorinţei tale.
Tu trebuie doar să stai ca puturosul şi să nu faci nimic!
Imediat ce a auzit acest enunţ, l-a postat pe Facebook.Pe drum se întâlneşte şi cu un englez, Lordul John din bancul cu Tamisa.
Lordul John îl căuta pe vestitul Nastratin, un Mulla despre care se spunea nu numai că-şi aflase Bancul Personal, ci că avea mai multe bancuri personale, extrem de rafinate şi pline de înţelepciune.
Jocul întâmplării a făcut ca nu John ci Bulă al nostru să-l întâlnească pe Nastratin.
- Cum se face nene că matale eşti numai în bancuri cu tâlc? l-a întrebat visător băiatul.
- Păi cine m-a scornit pe mine şi cine pe tine, băi puţă?! i-a răspuns Nastratin.
Trecând peste orgoliul său, Nastratin i-a dat totuşi câteva sfaturi lui Bulă pentru a găsi o poantă aparte Bancului său Personal.
Ghidat de aceste sfaturi, Bulă a ajuns în deşert. Aici a făcut o atât de puternică insolaţie încât a putut dialoga chiar cu Soarele, care de obicei nu apare în bancuri şi rareori în înjurături - de exemplu despre Soarele mă-sii celui ce te-a supărat.
După ce îl întâlneşte şi pe Generalul din bancul cu cămila, Bulă ajunge la conurile uriaşe de piatră.
Privindu-le în lumina asfinţitului, cu Crivăţul suflându-i puternic în faţă, Bulă zâmbi.
Îşi aflase în sfârşit Bancul Personal.
Epilog:
După profunda experienţă trăită Bulă s-a hotărât să-şi schimbe meseria. A trecut de la creşterea animalelor la cultivarea pământului. Nu mai voia să fie cioban ci ţăran.
Crivăţul îi suflă în faţă un parfum ce-i aminti de bancurile cu francezii ce se întorceau acasă de la război.
- Vin Bulina! zise Bulă.
miercuri, 27 iunie 2012
Pacalici
Azi am avut de mâncare plăcintă de varză iar ca desert ... o chestie dulce ... nu ştiu cum se numeşte, dar era bună.
Daniel nu a vrut să mănânce plăcintă deloc.
Când am scos prăjitura din frigider a început să se milogească zgomotos. Mi-a cerut să-l pun în scaunul său şi cu privirea motanului din Shrek m-a rugat să-i dau prajitură.
Eu, sadic, i-am zis că mănâncă prăjitură doar cine mănâncă plăcintă; i-am dat o bucată de plăcintă iar el NUNUNUNU ... şi mi-a zis pe limba lui nişte înjurături apoi a reînceput miloageala.
- Nu! Plăcintă şi apoi prăjitură!
- NUNUNUNU!
- Bine!
Şi am început să savurez delicioşenia în faţa lui (să nu te superi Dane când o să citeşti asta, nu am făcut-o cu rautate). Apoi i-am mai oferit o bucată de plăcintă.
El ia plăcinta, ciupe un pic din coajă, mestecă din buze şi zice, dând din cap aprobator:
- Buuuun!
Apoi arată cu degetul spre prăjitură.
Eu eram perplex - prin cărţi citisem că faze de acest gen fac copii mult mai târziu!
Deja încearcă să mă păcălească?
(Să-ţi fie ruşine danezule!)
I-am dat o linguriţă de dulce şi apoi i-am mai dat încă o dată o bucată de plăcintă de varză.
A ronţăit un pic din coaja de cocă, a mestecat şi a zis iarăşi că e bun!
Ce era să fac?
L-am premiat!
I-am dat prăjitură! La un an şi nouă luni să încerce să mă păcălească?
Ce ne facem la trei ani?
Daniel nu a vrut să mănânce plăcintă deloc.
Când am scos prăjitura din frigider a început să se milogească zgomotos. Mi-a cerut să-l pun în scaunul său şi cu privirea motanului din Shrek m-a rugat să-i dau prajitură.
Eu, sadic, i-am zis că mănâncă prăjitură doar cine mănâncă plăcintă; i-am dat o bucată de plăcintă iar el NUNUNUNU ... şi mi-a zis pe limba lui nişte înjurături apoi a reînceput miloageala.
- Nu! Plăcintă şi apoi prăjitură!
- NUNUNUNU!
- Bine!
Şi am început să savurez delicioşenia în faţa lui (să nu te superi Dane când o să citeşti asta, nu am făcut-o cu rautate). Apoi i-am mai oferit o bucată de plăcintă.
El ia plăcinta, ciupe un pic din coajă, mestecă din buze şi zice, dând din cap aprobator:
- Buuuun!
Apoi arată cu degetul spre prăjitură.
Eu eram perplex - prin cărţi citisem că faze de acest gen fac copii mult mai târziu!
Deja încearcă să mă păcălească?
(Să-ţi fie ruşine danezule!)
Ce era să fac?
L-am premiat!
I-am dat prăjitură! La un an şi nouă luni să încerce să mă păcălească?
Ce ne facem la trei ani?
miercuri, 13 iunie 2012
Inconstient
Psihologul: Săptămâna viitoare vom lucra cu inconştientul tău!
Ea: Nu ştiu dacă o să-l conving să vină! Soţul meu e foarte încăpăţânat!
Ea: Nu ştiu dacă o să-l conving să vină! Soţul meu e foarte încăpăţânat!
luni, 4 iunie 2012
Nea Marin grevenianul
Eram deja de 12 ore pe drum. Plecasem din România la 5 dimineaţa. Traversasem Bulgaria şi acum eram pe autostradă în Grecia, în drum spre Lefkada. Nu avem şanse să ajungem intr-o zi, aşa că ne-am hotărât să ne oprim şi să ne căutam un hotel să stăm peste noapte.
Am ieşit de pe autostradă şi am ajuns în Grevena, cea mai importantă localitate din drumul nostru. Oraş, credeam noi. Ei bine, nu prea e oraş ci mai degrabă un satuc.
Surpriză însă, Grevena avea hotel.
Surpriză şi mai mare, hotelul era părăsit!
Ce ne facem? Unde dormim?
Ne-am uitat pe GPS şi am văzut că ar mai fi o oră de mers până la Meteora ... ooo, să vedem din nou acest loc minunat?! Cum să nu!
Văzusem indicatorul de Meteora un pic mai în spate, pe drum. Am renuntat la GPS, şi m-am îndreptat spre locul unde, in mintea mea, era indicatorul.
Fiind înzestrat de la natură, ca orice bărbat, cu un deosebit simţ al orientării, am luat-o chiar pe o scurtătură!
După câteva sute de metri de mers mi-am dat seama că simţul orientării cu care mă mandream, m-a înselat. Nici urmă de indicator, nici de drum spre Kalambaka-Meteora. Probabil GPS-ul intern nu mai lucra foarte bine cu soarele ascuns între nori.
Opresc şi vreau să întorc, când văd din faţă venind o maşină. Sa-l întreb pe grec pe unde-i drumul? Neah, mai bine nu!
Îl las să treacă. În spatele lui venea un Seat galben. Încetineşte, trece de mine, lasă geamul jos si-mi face semn cu mâna să vin spre el.
Oh, grecul ăsta m-a văzut dezorientat şi vrea să mă ajute ... ce om bun!
Deja îmi pregăteam în minte întrebările ... dacă nu o şti engleză?!
Recunosc, deja revedeam în minte episodul de acum doi ani, cu moşul care mi-a explicat în germană grecească pe ce drum s-o iau spre Meteora.
Ajung în dreptul Seatului; las geamul jos si-mi caut cuvintele.
Grecul din Seat, ce avea o figură de Nea Mărin, cu faţa arsă de soare, îmi zice pe româneste:
-Unde vrei să mergi, bă ?!
În momentul acela am izbucnit şi eu şi Hermina în râs.
-Zi bă, unde vrei să mergi? îmi repetă Nea Mărin, încruntat.
Noi râdeam în continuare.Ne-am cerut scuze, nu ne aşteptam în sălbăticia asta să dăm de un român.
Îi spun că vrem să ajungem la Meteora.
Ne zice sa-l urmăm ... ne-a dus până la intersecţia unde voiam să ajung şi eu ... i-am dat drept mulţumire, două brioşe gustoase, făcute de Hermina; am plecat mai departe şi după o ora de drum am ajuns iarăşi, fără să fi plănuit, la Meteora.
Am ieşit de pe autostradă şi am ajuns în Grevena, cea mai importantă localitate din drumul nostru. Oraş, credeam noi. Ei bine, nu prea e oraş ci mai degrabă un satuc.
Surpriză însă, Grevena avea hotel.
Surpriză şi mai mare, hotelul era părăsit!
Ce ne facem? Unde dormim?
Ne-am uitat pe GPS şi am văzut că ar mai fi o oră de mers până la Meteora ... ooo, să vedem din nou acest loc minunat?! Cum să nu!
Văzusem indicatorul de Meteora un pic mai în spate, pe drum. Am renuntat la GPS, şi m-am îndreptat spre locul unde, in mintea mea, era indicatorul.
Fiind înzestrat de la natură, ca orice bărbat, cu un deosebit simţ al orientării, am luat-o chiar pe o scurtătură!
După câteva sute de metri de mers mi-am dat seama că simţul orientării cu care mă mandream, m-a înselat. Nici urmă de indicator, nici de drum spre Kalambaka-Meteora. Probabil GPS-ul intern nu mai lucra foarte bine cu soarele ascuns între nori.
Opresc şi vreau să întorc, când văd din faţă venind o maşină. Sa-l întreb pe grec pe unde-i drumul? Neah, mai bine nu!
Îl las să treacă. În spatele lui venea un Seat galben. Încetineşte, trece de mine, lasă geamul jos si-mi face semn cu mâna să vin spre el.
Oh, grecul ăsta m-a văzut dezorientat şi vrea să mă ajute ... ce om bun!
Deja îmi pregăteam în minte întrebările ... dacă nu o şti engleză?!
Recunosc, deja revedeam în minte episodul de acum doi ani, cu moşul care mi-a explicat în germană grecească pe ce drum s-o iau spre Meteora.
Ajung în dreptul Seatului; las geamul jos si-mi caut cuvintele.
Grecul din Seat, ce avea o figură de Nea Mărin, cu faţa arsă de soare, îmi zice pe româneste:
-Unde vrei să mergi, bă ?!
-Zi bă, unde vrei să mergi? îmi repetă Nea Mărin, încruntat.
Noi râdeam în continuare.Ne-am cerut scuze, nu ne aşteptam în sălbăticia asta să dăm de un român.
Îi spun că vrem să ajungem la Meteora.
Ne zice sa-l urmăm ... ne-a dus până la intersecţia unde voiam să ajung şi eu ... i-am dat drept mulţumire, două brioşe gustoase, făcute de Hermina; am plecat mai departe şi după o ora de drum am ajuns iarăşi, fără să fi plănuit, la Meteora.
duminică, 27 mai 2012
Fructe de padure
Cugetarea de seara:
Dacă stridiile, homarii şi caracatiţele sunt fructe de mare, atunci urşii, lupii şi vulpile sunt fructe de pădure?!
Dacă stridiile, homarii şi caracatiţele sunt fructe de mare, atunci urşii, lupii şi vulpile sunt fructe de pădure?!
Keo
Daca-l prind pe Froch ăsta care l-a bătut pe Bute îi sparg faţa!
Pe lângă faptul că l-a bătut l-a mai făcut şi Keo... păi cum sa-l compari pe Bute cu gagicu lu Andreea Bălan?!
-De ce ai dat măi Froch în Bute? Ce ţi-a făcut?!
Pe lângă faptul că l-a bătut l-a mai făcut şi Keo... păi cum sa-l compari pe Bute cu gagicu lu Andreea Bălan?!
-De ce ai dat măi Froch în Bute? Ce ţi-a făcut?!
vineri, 11 mai 2012
Vasana
Într-un dispensar de la ţară intră un bătrânel.
- Dom' Doctor. Hapciu ... Strănut de două zile, ajută-mă!
Doctorul se uită prin sertare; nu avea decât laxativ. Criză, deh!
- Nu am tataie ce să-ţi dau. Abţine-te şi mata cumva.
- Dă-mi dom' doctor un bulin ceva că ... hapciu ... mor dacă mai o ţin aşa. Hapciu ... Te rog, taică!
Doctorul îşi zice că poate nu ar strica să încerce pe bietul om efectul placebo. Ia laxativul şi il întinde moşului.
- Ia tataie de aici trei linguriţe, ca doză de pornire! Şi dacă nu-ţi trece într-o oră mai ia trei!
Moşul plecă şi după jumătate de oră, când i se termină programul, doctorul ieşi din cabinet.Îl văzu pe bătrân sprijinit de poartă, cu un zâmbet senin pe faţă.
- Ei tataie! Cum e?! Ţi-a trecut?! Mai strănuţi?
- Păi ce crezi taică?! Mai am curaj?
Eram la mare. Căldură mare!
Am băut lapte dimineaţa şi apoi am ieşit la plajă. Ce vremuri ! Eram doar noi doi ... nu trebuia să avem grijă de copil ... ceee vremuri!
Spre seară, când ne-am întors, am constatat că nu am pus cutia de lapte în frigider.
Hermina zice:
- Lasă-l afară, că până mâine o să se facă lapte bătut; aşa făcea mamaia!
L-am lăsat ...
A doua zi, dimineaţă, cineva trebuia să fie cobai, să guste laptele bătut pe care îl făcusem cu atâta pricepere.
Da, evident, eu l-am gustat!
Nu aş vrea să-ţi descriu gustul - îţi poţi închipui însă; a fost cea mai greţoasă experienţă gustativă din viaţa mea ... şi acum mă contract un pic când încerc să-mi amintesc.
Ei bine, de atunci, o bună bucată de vreme nici nu am mai vrut să văd lactate. Toate evocau foarte viu beatifica experienţă de la mare, atât de intens încât nu puteam nici măcar să gust. Iaurt, sana, lapte bătut sau dulce ... nimic!
Deşi vocea raţiunii îmi zicea clar - laptele acesta nu are nimic de-a face cu cel stricat pe care l-am gustat acum două-trei luni - reacţia corpului era de intensă repulsie. NU! NU! NU!
Iar primul iaurt pe care m-am luptat să-l mânânc la câteva luni după aceea, pot zice că mi s-a părut deosebit de ... insipid.
Acum însă toată povestea asta a trecut. Mi-e doar o lecţie ...
De multe ori mă revoltă şi mi se pare greu de crezut că nu putem face lucruri care sunt logice, simple, clare.
Ce absurd e când acţionăm robotic şi iraţional, când facem lucruri pentru care nu avem explicaţii, doar pentru că "aşa simţim" ... de multe ori neştiind deloc ce ne-a învăţat să fim aşa.
Şi chiar dacă am şti cauza, tot ne-ar fi greu să depăşim un blocaj pe care mintea l-a creat, poate într-o secundă de greaţă trăită intens.
Asta nu înseamnă însă că e normal şi obligatoriu să rămânem aşa, să considerăm robotismele astea că ne definesc, că "aşa suntem", de pacă ne-ar fi scrise în codul genetic precum ne e scris faptul că avem 5 degete la o mână. Că doar nu o să trăim fără iaurt o viaţă întreagă, nu?!
- Dom' Doctor. Hapciu ... Strănut de două zile, ajută-mă!
Doctorul se uită prin sertare; nu avea decât laxativ. Criză, deh!
- Nu am tataie ce să-ţi dau. Abţine-te şi mata cumva.
- Dă-mi dom' doctor un bulin ceva că ... hapciu ... mor dacă mai o ţin aşa. Hapciu ... Te rog, taică!
Doctorul îşi zice că poate nu ar strica să încerce pe bietul om efectul placebo. Ia laxativul şi il întinde moşului.
- Ia tataie de aici trei linguriţe, ca doză de pornire! Şi dacă nu-ţi trece într-o oră mai ia trei!
Moşul plecă şi după jumătate de oră, când i se termină programul, doctorul ieşi din cabinet.Îl văzu pe bătrân sprijinit de poartă, cu un zâmbet senin pe faţă.
- Ei tataie! Cum e?! Ţi-a trecut?! Mai strănuţi?
- Păi ce crezi taică?! Mai am curaj?
................................................
Am băut lapte dimineaţa şi apoi am ieşit la plajă. Ce vremuri ! Eram doar noi doi ... nu trebuia să avem grijă de copil ... ceee vremuri!
Spre seară, când ne-am întors, am constatat că nu am pus cutia de lapte în frigider.
Hermina zice:
- Lasă-l afară, că până mâine o să se facă lapte bătut; aşa făcea mamaia!
L-am lăsat ...
A doua zi, dimineaţă, cineva trebuia să fie cobai, să guste laptele bătut pe care îl făcusem cu atâta pricepere.
Da, evident, eu l-am gustat!
Nu aş vrea să-ţi descriu gustul - îţi poţi închipui însă; a fost cea mai greţoasă experienţă gustativă din viaţa mea ... şi acum mă contract un pic când încerc să-mi amintesc.
Deşi vocea raţiunii îmi zicea clar - laptele acesta nu are nimic de-a face cu cel stricat pe care l-am gustat acum două-trei luni - reacţia corpului era de intensă repulsie. NU! NU! NU!
Iar primul iaurt pe care m-am luptat să-l mânânc la câteva luni după aceea, pot zice că mi s-a părut deosebit de ... insipid.
Acum însă toată povestea asta a trecut. Mi-e doar o lecţie ...
De multe ori mă revoltă şi mi se pare greu de crezut că nu putem face lucruri care sunt logice, simple, clare.
Ce absurd e când acţionăm robotic şi iraţional, când facem lucruri pentru care nu avem explicaţii, doar pentru că "aşa simţim" ... de multe ori neştiind deloc ce ne-a învăţat să fim aşa.
Şi chiar dacă am şti cauza, tot ne-ar fi greu să depăşim un blocaj pe care mintea l-a creat, poate într-o secundă de greaţă trăită intens.
Asta nu înseamnă însă că e normal şi obligatoriu să rămânem aşa, să considerăm robotismele astea că ne definesc, că "aşa suntem", de pacă ne-ar fi scrise în codul genetic precum ne e scris faptul că avem 5 degete la o mână. Că doar nu o să trăim fără iaurt o viaţă întreagă, nu?!
luni, 7 mai 2012
sâmbătă, 5 mai 2012
Aparati ...ce?
Mergând cu maşina pe lângă pădure citesc un afiş cu un iepure: Apăraţi vânatul!
Sună aiurea ... e ca şi cum ar zice Apăraţi jidanii, negrii, cioroii şi ţiganii!
Sună aiurea ... e ca şi cum ar zice Apăraţi jidanii, negrii, cioroii şi ţiganii!
vineri, 4 mai 2012
Lord Insidios
O seara întreagă m-am luptat pentru acces la calculator cu danezul Lord Insidios. The Force is strong in this one.Gâf gâf! I'm your father!
luni, 30 aprilie 2012
Ars gratia artis
In faţa Muzeului Naţional de Istorie este normal să avem şi noi o statuie simbol, nu?
Dacă în Piaţa Palatului, centru fierbinte al aşa-zisei Revoluţii avem o mare ŢEAPĂ cu-n cartof în vârf, trebuia şi trecutul nostru glorios să-l cinstim cumva, nu?
Daaaaa!
Şi ce reprezentare mai inspirată a istoriei nostre multiseculare, multimilenare chiar, decât o statuie a unuia cu capra vecinului ... că eu asta văd ...
Eu văd un om care seamănă la figură cu strămoşul nostru Traian (nu Băsescu, băi fanaticilor, ci împăratul roman). Omul ăsta ţine în braţe o capră; cică ar fi lupoaică, dar eu ţâţe aşa nu am văzut decât la capre. Şi sunt trei ... e mutantă!
O ţine fără mâini dar nici cuuuuu ... cuuu ... cucu, ca în banc ... Şi atunci de ce l-a dezbrăcat pe măritul Împărat? Să arate că nu era viril precum Motumbo?
Şi ce e chestia aia ce iese din gâtul caprei-lupoaicei?
A treia mână a lui Traian?
Sau lupoaica are trompă?
Eu zic că statuia asta ne reprezintă ... voi ce credeţi?
sursa imaginii este adevarul.ro iar capodopera o puteţi admira în faţa Muzeului Naţional de Istorie a României.
Dacă în Piaţa Palatului, centru fierbinte al aşa-zisei Revoluţii avem o mare ŢEAPĂ cu-n cartof în vârf, trebuia şi trecutul nostru glorios să-l cinstim cumva, nu?
Daaaaa!
Şi ce reprezentare mai inspirată a istoriei nostre multiseculare, multimilenare chiar, decât o statuie a unuia cu capra vecinului ... că eu asta văd ...
Eu văd un om care seamănă la figură cu strămoşul nostru Traian (nu Băsescu, băi fanaticilor, ci împăratul roman). Omul ăsta ţine în braţe o capră; cică ar fi lupoaică, dar eu ţâţe aşa nu am văzut decât la capre. Şi sunt trei ... e mutantă!O ţine fără mâini dar nici cuuuuu ... cuuu ... cucu, ca în banc ... Şi atunci de ce l-a dezbrăcat pe măritul Împărat? Să arate că nu era viril precum Motumbo?
Şi ce e chestia aia ce iese din gâtul caprei-lupoaicei?
A treia mână a lui Traian?
Sau lupoaica are trompă?
Eu zic că statuia asta ne reprezintă ... voi ce credeţi?
sursa imaginii este adevarul.ro iar capodopera o puteţi admira în faţa Muzeului Naţional de Istorie a României.
duminică, 22 aprilie 2012
Danez pe tobogan
Ieri ne-am plimbat prin parcul IOR si ...
duminică, 15 aprilie 2012
Si-a revenit
Înainte de revoluţie era un banc despre modul în care securiştii îşi ziceau unul altuia tradiţionalul salut de Paşte:
- Tovarăşul Cristescu si-a revenit!
- Am fost informat, tovarăşe! Am fost informat!
sâmbătă, 7 aprilie 2012
Inception
Motto: Să nu faci niciodată un lucru pentru prima dată.
În continuarea celor povestite la Să nu crezi tot ce gândeşti ...în vara lui 1998 era o mare goană după Coca Cola prin cercul meu de prieteni; dacă trimiteai x etichete lui Coca ori lui Cola, ele îţi dădeau un pager Philips.
Nu ştiu cât aţi trăit goana asta sau cât v-o amitiţi, la mine însă legat de ea eu am o amintire aparte.
Prietenii mei au strâns etichete de peste tot de pe unde au putut şi de la atâta elan în a vâna pagere Eco au obţinut unul în plus şi au zis să mi-l dea mie.
Era primul dispozitiv de acest gen pe care puneam mâna aşa că pe de o parte trăiam o fascinaţie deosebită dar pe de altă partee ehehehe ...
Mi l-au scos din cutie şi au început să-mi explice:
Uite aici apeşi ca să citeşti mesajele!
Aici scrie câte ai primit, de aici modifici data şi ora, poţi să-l pui să sune dimineaţa ca să te trezească ...
A urmat o enumerare de instrucţiuni ce mi s-a părut multe, ameţitoare, obositoare.
Enumerarea aceasta mi-a alimentat rapid un complex:
Păi cum să ţin eu minte că dacă apăs pe butonul de sus pot citi mesajul, cu cel de jos pot să trec de la un mesaj la altul ...
Care buton e sus şi care jos?
Cum zicea că-l fac să sune dimineaţa?
Dar ora exactă de unde i-o pun?
Nu o să-l pot folosi niciodată ...
M-am întors acasă cu demoniacul dispozitiv în cutie. Era deja noapte şi eram obosit, dar mi-am zis să-mi alimentez în continuare complexul apăsând butoanele şi încercând să-mi amintesc ceea ce o fată (culmea) părea să ştie foarte bine ...
Deci de unde zicea că se porneşte?
Cum de putea să apese pe butoane cu degetele de la mâna cu care-l ţinea?
Aaa, device-ul e pentru dreptaci ... eu îl ţin cu stânga ...
Se zice că undeva prin creierul nostru, în zone ce au apărut devreme pe scara evoluţiei, pe vremea când vertebratele încă nu ieşiseră din apă, ei bine de pe atunci au fost întiparite în creier două reacţii reflexe la stimuli exteriori - luptă sau fugi.
Cum impulsul ancestral de a fugi îl primisem chiar de când am văzut cât e de "dificil" de butonat aparatul, iar de la acest impuls primar îmi construisem fantasma neputinţei, eram deja stăpânit de o stare neplăcută ... o să-l dau altcuiva, sau mai bine îl uit acasă şi nu-l iau cu mine la Bucureşti ... pager?! Ce-mi trebuie mie pager?! Hai să mă culc!
Stăteam întins în pat şi nu puteam să adorm. Era o ciudă în mine, o revoltă amestecată cu neputinţă, stăteam treaz, contractat, plângându-mi de milă: Nu pot! Chiar nu pot! Mi-e ciudă pe mine că nu pot, dar nu pot! Cum să te descurci cu atâtea butoane?! Trei, îţi dai seama! Trei, dar care fac atâtea lucruri! Nu pot!
M-am ridicat, mi-am zis să fac ceva ca să dau starea asta la o parte, să meditez la/cu ceva ca să nu mai mă simt aşa.
M-am liniştit după un timp şi am ascultat vocea raţiunii - sunt mii de pagere d'astea, mii de oameni le folosesc, chiar nu pot face lucruri pe care mii de oameni le fac?! Are trei butoane, măi nene! Ce poate fi atât de greu?! Sunt mii de oameni ce se desurcă cu aceste trei butoane - deci se poate!
Am luat aparatul, un creion şi o hârtie şi am început să scriu ce vad că se întâmplă dacă apăs pe fiecare dintre teribilele butoane. Am descoperit ca dacă ţin apăsat mai mult pe unul se aprinde un beculeţ şi pot citi mesajul pe întuneric. În seara aceea am devenit din neputincios, cel mai tare'n pager ... M-am culcat liniştit, buimac ... probabil noaptea a fost plina de vise cu butoane.
A doua zi, când îmi făceam bagajul ca să plec la Bucureşti, m-am uitat în cutia pagerului şi am găsit acolo instrucţiunile de folosire ale dispozitivului ... ce face dacă-i apeşi butoanele! Too late, my friend, too late! Already I'm the king of my castle!
Şi permiteţi-mi să corectez mottoul:
În continuarea celor povestite la Să nu crezi tot ce gândeşti ...în vara lui 1998 era o mare goană după Coca Cola prin cercul meu de prieteni; dacă trimiteai x etichete lui Coca ori lui Cola, ele îţi dădeau un pager Philips.
Nu ştiu cât aţi trăit goana asta sau cât v-o amitiţi, la mine însă legat de ea eu am o amintire aparte.
Prietenii mei au strâns etichete de peste tot de pe unde au putut şi de la atâta elan în a vâna pagere Eco au obţinut unul în plus şi au zis să mi-l dea mie.
Era primul dispozitiv de acest gen pe care puneam mâna aşa că pe de o parte trăiam o fascinaţie deosebită dar pe de altă partee ehehehe ...
Mi l-au scos din cutie şi au început să-mi explice:
Uite aici apeşi ca să citeşti mesajele!
Aici scrie câte ai primit, de aici modifici data şi ora, poţi să-l pui să sune dimineaţa ca să te trezească ...
A urmat o enumerare de instrucţiuni ce mi s-a părut multe, ameţitoare, obositoare.
Enumerarea aceasta mi-a alimentat rapid un complex:
Nu o să pot niciodată să fac asta! Niciodată!
Care buton e sus şi care jos?
Cum zicea că-l fac să sune dimineaţa?
Dar ora exactă de unde i-o pun?
Nu o să-l pot folosi niciodată ...
M-am întors acasă cu demoniacul dispozitiv în cutie. Era deja noapte şi eram obosit, dar mi-am zis să-mi alimentez în continuare complexul apăsând butoanele şi încercând să-mi amintesc ceea ce o fată (culmea) părea să ştie foarte bine ...
Deci de unde zicea că se porneşte?
Cum de putea să apese pe butoane cu degetele de la mâna cu care-l ţinea?
Aaa, device-ul e pentru dreptaci ... eu îl ţin cu stânga ...
Se zice că undeva prin creierul nostru, în zone ce au apărut devreme pe scara evoluţiei, pe vremea când vertebratele încă nu ieşiseră din apă, ei bine de pe atunci au fost întiparite în creier două reacţii reflexe la stimuli exteriori - luptă sau fugi.
Cum impulsul ancestral de a fugi îl primisem chiar de când am văzut cât e de "dificil" de butonat aparatul, iar de la acest impuls primar îmi construisem fantasma neputinţei, eram deja stăpânit de o stare neplăcută ... o să-l dau altcuiva, sau mai bine îl uit acasă şi nu-l iau cu mine la Bucureşti ... pager?! Ce-mi trebuie mie pager?! Hai să mă culc!
Stăteam întins în pat şi nu puteam să adorm. Era o ciudă în mine, o revoltă amestecată cu neputinţă, stăteam treaz, contractat, plângându-mi de milă: Nu pot! Chiar nu pot! Mi-e ciudă pe mine că nu pot, dar nu pot! Cum să te descurci cu atâtea butoane?! Trei, îţi dai seama! Trei, dar care fac atâtea lucruri! Nu pot!
M-am ridicat, mi-am zis să fac ceva ca să dau starea asta la o parte, să meditez la/cu ceva ca să nu mai mă simt aşa.
M-am liniştit după un timp şi am ascultat vocea raţiunii - sunt mii de pagere d'astea, mii de oameni le folosesc, chiar nu pot face lucruri pe care mii de oameni le fac?! Are trei butoane, măi nene! Ce poate fi atât de greu?! Sunt mii de oameni ce se desurcă cu aceste trei butoane - deci se poate!
Am luat aparatul, un creion şi o hârtie şi am început să scriu ce vad că se întâmplă dacă apăs pe fiecare dintre teribilele butoane. Am descoperit ca dacă ţin apăsat mai mult pe unul se aprinde un beculeţ şi pot citi mesajul pe întuneric. În seara aceea am devenit din neputincios, cel mai tare'n pager ... M-am culcat liniştit, buimac ... probabil noaptea a fost plina de vise cu butoane.
A doua zi, când îmi făceam bagajul ca să plec la Bucureşti, m-am uitat în cutia pagerului şi am găsit acolo instrucţiunile de folosire ale dispozitivului ... ce face dacă-i apeşi butoanele! Too late, my friend, too late! Already I'm the king of my castle!
Şi permiteţi-mi să corectez mottoul:
Nothing is impossible, the word itself says 'I'm possible'!
ps: Nu uita, să nu crezi tot ce gândeşti!joi, 29 martie 2012
Tot tot tot
Hermina: Nu mai poti sa mai zici nimic ca asta micu' intelege tot ...
Daniel: Tot tot tot!
Ce sa mai zic?!
duminică, 4 martie 2012
Hic sunt dracones
În care autorul povesteşte despre şoparle care au crescut mari si despre ganduri care ajuns dureri de maţe apoi se intreaba de ce nici Columb nici Magellan nu au gasit pe nicaieri in drumul lor dragoni.
Un om vine la psiholog si-i spune:
- Doctore de suflet, am o problema. Mi se intampla des sa vad un dragon in preajma mea, un dragon pe care ceilalti nu-l vad. E ceva rau?
- Hmmm, este posibil! Si ce face dragonul asta de obicei?!
- Oh, face ce face orice dragon: rage, scuipa flacari ... trebuie mereu sa ma feresc de el. Uneori ma zgarie cu ghearele lui ascutite. E groaznic!
- Interesant. Si de cand a aparut dragonul asta in viata dumneavoastra?
- Pai de cand eram mic. La inceput era o şoparla draguta care ma gadila. Dar a crescut, acum ma ciupe si ma zgarie cu ghearele, scuipa flacari pe mine si imi da arsuri, incearca sa zboare cu mine cand ies pe balcon ... mi-e si frica sa raman singur cu el in ultima vreme. Ma puteti ajuta?
- Teribil, teribil! Mda, deci dumneavoastra suferiti de dragonofilie ingnofoba anxioasa infantila in forma elucubranta acuta. Este o tulburare clasica, am avut multi clienti care o manifestau. E vindecabila, nu va ingrijorati. Spuneti-mi va rog, dragonul asta al dumneavoastra sufla flacari pe nari sau pe gura?
- Si pe nari si pe gura!
- Aaaa, e mai grav decat credeam. Se poate vindeca chestia asta insa pentru aceasta va trebui sa avem sedinte saptamanale timp de 2-3 ani de zile.
- 3 ani? Si cat o sa ma coste?
- Cam 4500 de euro, din care o treime va trebui sa-i platiti in avans. Ce parere aveti, o facem?
- O sa ma gandesc, multumesc!
Si omul nostru pleca de la psiholog.
Peste ceva timp cei doi s-au reintalnit intamplator, pe strada.
- Nu ati mai venit pe la mine, zise psihologul. Cum va mai merge cu dragonul?
- Nu, nu, nu am mai venit! Haha! Pai m-am gandit ca decat sa dau atatia bani ca sa scap de el, mai bine ne imprietenim!
- Si a mers?!
- Oh, da! A fost dificil la inceput, dar acum e super! Mi-e cel mai bun prieten!
- Ma bucur pentru dumneavoastra. Si dragonul ce face acum, de exemplu?
- Scuipa flacari pe dumneavoastra de cand v-a vazut; si daca mai stati mult aici o sa va ia in gheare si o sa zboare cu dumneavoastra ...
Niciodata pana atunci nu am simtit o durere atat de puternica. A trecut insa repede - in vreo 5-10 minute.
Am fost totusi ingrijorat de fenomen asa ca dimineata mi-am sunat prietenii medici sa le cer parerea si sfatul. Criza biliara, poate piatra la rinichi, ori crampe intestinale ... sa fiu atent si daca se mai repeta, sa ma consulte un medic specialist - asta mi s-a spus.
Dupa vreo patru zile durerea s-a repetat, de data asta intr-o dimineata. La fel, m-a trezit in somn. La fel, aceeasi senzatie intensa, parca as fi avut ceva infipt in spate. Nu avea deloc variatii ale intensitatii sale, respiram cu greu, m-am chircit pe jos de durere. A durat vreo 15-20 de minute.
Chiar in dimineata aceea mi-am programat o consultatie si o ecografie abdominala.
Piatra la rinichi nu era, am doar firele de nisip pe care le are oricine ... nimic care sa poata produce durerea asta insa.
Bila era si ea relativ ok. Cam "namoloasa", parca asa mi-au zis.
Poate e apendicita, trebuie sa fac analize de sange, sa vedem daca leucocitele au pornit vreo revolutie.
Cu stressul cum stau?
Pai in vremea aceea chiar treceam printr-o perioada foarte stresanta, plina de nemultumiri si revolte. Intretineam orbeste o tensiune interioara si nu cautam deloc sa ies din ea; imi gaseam constant justificari in a ramane pe frecventa, iar "mediul" imi hranea mereu "dragonul" ... mda. Recomandarea medicului: sa indepartez factorii de stress si sa iau algocalmine! Nu am nimic fizic!
Easy for you to say!
Dupa cateva zile am primit din nou vizita nedorita - m-a apucat iarasi durerea aceea chinuitoare. M-am urcat in masina si m-am dus imediat la un medic vestit de la Spitalul Universitar.
Pe drum mi-am dat seama ca am fost un inconstient sa conduc in starea asta. Nu eram deloc atent la trafic si nici la semafoare. Mergeam cu 40 km/h, pe pilot automat savurand durerea.
Doctorul mi-a zis ca trebuie sa fac o endoscopie si o tomografie abdominala.
Pana cand aflam despre ce e vorba mi-a dat o lista de medicamente, dintre care unul cica ar calma si un elefant - sa nu exagerez cu el, sa-l iau doar daca chiar nu mai suport durerea.
Bine nene, asa facem!
Am facut endoscopie - nu e ulcer! Uraa!
De bucurie, dom' doctor mi-a aratat pilorul. Ia uite ce pilor am! Oaaaa!
Cand ne gandim la noi insine ne percepem asa, doar exteriorul, nu ne dam seama ca pe dinlauntru suntem carne si mate. Tare ciudat e sa vezi ca esti facut din ce e facut si porcul pe care-l taiau bunicii de Craciun.
Suntem niste bifteci de fapt, nu-i asa?
Zice docturul: Poate e o apendicita ... cica-s unii la care apendicele nu le-a crescut ca la toata lumea, si-l au pe sub ficat sau cine stie pe unde. Poate oi fi si eu la fel.
Operatia s-ar numi: The quest for the apendix.
Eu i-am zis ca la analize leucocitele erau ok, bine mersi, linistite si neinmultite.
Ori o fi vreun vierme intestinal ... nu cumva am niste mancarimi pe la fund?
Sau poate or fi doar colici? Nu vazusem la vremea aceea cum se manifesta colicii la oameni. Cand eram copil am vazut un cal care avea colici ... colici este, dom' doctor!
Am facut si tomografie abdominala - doctorul "tomografist" mi-a zis ca singura chestie ce mi-o poate spune e ca una din vertebrele lombare are o excrescenta de vreo 2-3 mm, nimic grav, nici macar de bagat in seama ... dar din zecile de poze pe care mi le-a facut in abdomen asta era singurul lucru neobisnuit. Par sanatos! Si ma intreaba cine a fost nebunul de m-a trimis sa ma iradiez daca nu se vede nimic in poze?!
Au urmat inca vreo cateva zile linistite.
Apoi a venit nene lovitura de gratie!
Eram la serviciu, imediat dupa pauza de masa - pe la ora 1 dupa-amiaza. Trebuia sa scriu nus'ce memoriu cand m-a lovit din nou durerea de sub coaste. Am incercat sa ma detasez, sa fiu atent la ce scriu - neah! Traiam o stare zen - EU ERAM DUREREA!
Nu mai exista loc de nimic in constiinta.
Am plecat acasa. Am luat medicamentul minune, cel pentru calmat elefantii. Nimic!
Algocalmin si alte calmante, nici atat.
Nu mi-a facut bine nici macar faptul ca am stat de vorba la telefon cu doctorul. Deja ma durea de vreo 2-3 ore. Mi-a zis sa ma duc la camera de garda, poate totusi e apendicita.
Pe la 17:30 am luat un taxi si am plecat la spital.
Am ajuns la spital si la camera de garda mi s-a pus diagnosticul pe loc - e apendicita!
Cum sa fie apendicita mai nene daca nu ma doare cand apesi?!
I-am aratat doctorului ca pot sa topai, ca ma poate apasa oriunde vrea el pe abdomen si nu se modifica deloc senzatia.
- E apendicita! Treci sa faci analize de sange si o ecografie!
M-au pus sa ma intind pe un pat mobil.
O asistenta vine sa-mi puna o branula. Ii cade pe jos, sufla pe ea si vrea sa mi-o infiga in vena.
- Aloo! Ce faceti?
- Pai va pun branula!
- Mrrrr ...
Eram destul de lucid totusi, nu? Pai dupa 4 ore deja durerea era starea mea obisnuita ... ce era sa fac, trebuia sa-mi mentin si ceva "functii cognitive". Simtul umorului inca nu-mi revenise asa ca nu am gustat gluma cu branula. A venit cu alta. Mi-a pus-o cu tandrete si mi-a luat sange pentru analize.
Am fost plimbat apoi cu patutul prin spital sa fac ecografie si radiografie. Cum de ce radiografie? Poate inghitisem vreun cutit si din cauza asta ma durea.
Apoi am fost lasat la pastrare, tot pe pat, intr-un colt. Am vazut doi oameni cu capul spart si un injunghiat ...
Deja durerea, desi isi pastrase in mod obiectiv aceeasi intensitate, nu ma mai domina. Ma obisnuisem cu ea. Devenise ceva normal si nu mai ocupa atat e mult in costiinta cum o facea in primele ore asa ca puteam sa fiu atent si la alte lucruri, nu numai la asistente si branule.
La un moment dat se discuta despre apendicita mea atipica si daca e cazul sau nu sa ma deschida ca sa vada ce am pe dinlauntru. Discret si prieteneste mi s-a recomandat ca, daca e cazul sa fac o operatie de apendicita, sa nu o fac atunci.
Pe la 8-9 seara, dupa ore de chin, probabil suparata ca nu o mai luam in seama, durerea m-a parasit.
In drum spre casa imi simteam cum corpul inca mai era contractat, traind inca durerea.
Dupa ce a trecut ceva timp, acasa, in noaptea aceea, am savurat fericit cat este de bine sa nu te doara nimic.
Scria prin nu mai stiu ce text indian ca natura ultima a corpului fizic este fericirea, beatitudinea. Ei bine, niciodata nu am simtit asta mai profund decat in seara aceea. Era o stare de usurare senina, ma simteam plutind liber, de parca nu as fi avut limite corporale si nici greutate, bucuros ca totul e ok.
Fericit chiar!
In zilele ce au urmat am oscilat intre atitudinea speriata a mintii care astepta ca durerea sa reapara si aceasta fericire senina a corpului care savura faptul ca totul este in regula ACUM.
In spital, cand stateam pe patutul meu, rememoram la un moment dat cele petrecute pana atunci, cum au aparut durerile astea si cat de ciudate sunt ele; am inteles atunci cu adevarat ca eu mi le-am provocat.
Eu sunt de vina.
Toate gandurile negre, toate ranchiunile, toate bagate in seama atata timp, toate au devenit in mine durerea asta fizica ce ma chinuia.
Eu, prin ce si cum am gandit mi-am produs acea durere.
Am inteles asta.
Si am inteles nu cum intelegi tu acum, dand din cap aprobator.
Nu, my friend!
Am INTELES!
Si mi-am promis ca dureri dintr-astea sa nu-mi mai produc NICIODATA!
Am lasat pe patul acela o parte urata din mine si ma bucur sa constat si acum ca este asa, ca nu a revenit.
Nu stiu cum se vede de afara, poate nu pare o schimbare mare ori nici macar vizibila.
Inca ma mai las cuprins de suparari si conflicte, inca ma mai contracta diverse lucruri ... dar de cand am trecut prin cele de mai sus nu am mai lasat totul intr-un loc ascuns din minte, sa ma macine si sa ma roada, ci am cautat - atat cat mi-a stat in putinta - sa vad ce si de ce se petrece in mintea mea.
Cartografii din vechime desenau pe harti lumea ce o stiau cu cat mai multe detalii. In zonele necunoscute, inca neexplorate desenau tot felul de animale mitice - sfincsi, monstii acvatici ... uneori dragoni. Si mai scriau un (inchipuit) avertisment teribil: HIC SUNT DRACONES! (Aici sunt dragoni!)
Hehe, a mers Columb acolo si nu a gasit niciunul!
Nu facem oare si noi deseori la fel?
Nu lasam oare pe harta mintii noastre zone in care ne temem sa intram, in care ne e frica sa aprindem lumina constiintei, in care "stim" ca sunt dragoni infricosatori?
Cum ajungem oare ca sa fim dominati de propriile creatii - cum de se poate ca nu ceva de afara ci chiar propriile noastre inchipuiri, sa ne treazeasca o paleta atat de larga si de vasta de emotii negative?
Cum de ajungem sa acceptam ca inchipuirile proprii sa fie mai puternice decat noi insine?!
- Doctore de suflet, am o problema. Mi se intampla des sa vad un dragon in preajma mea, un dragon pe care ceilalti nu-l vad. E ceva rau?
- Hmmm, este posibil! Si ce face dragonul asta de obicei?!
- Oh, face ce face orice dragon: rage, scuipa flacari ... trebuie mereu sa ma feresc de el. Uneori ma zgarie cu ghearele lui ascutite. E groaznic!
- Interesant. Si de cand a aparut dragonul asta in viata dumneavoastra?
- Pai de cand eram mic. La inceput era o şoparla draguta care ma gadila. Dar a crescut, acum ma ciupe si ma zgarie cu ghearele, scuipa flacari pe mine si imi da arsuri, incearca sa zboare cu mine cand ies pe balcon ... mi-e si frica sa raman singur cu el in ultima vreme. Ma puteti ajuta?
- Teribil, teribil! Mda, deci dumneavoastra suferiti de dragonofilie ingnofoba anxioasa infantila in forma elucubranta acuta. Este o tulburare clasica, am avut multi clienti care o manifestau. E vindecabila, nu va ingrijorati. Spuneti-mi va rog, dragonul asta al dumneavoastra sufla flacari pe nari sau pe gura?
- Si pe nari si pe gura!
- Aaaa, e mai grav decat credeam. Se poate vindeca chestia asta insa pentru aceasta va trebui sa avem sedinte saptamanale timp de 2-3 ani de zile.
- 3 ani? Si cat o sa ma coste?
- Cam 4500 de euro, din care o treime va trebui sa-i platiti in avans. Ce parere aveti, o facem?
- O sa ma gandesc, multumesc!
Si omul nostru pleca de la psiholog.
Peste ceva timp cei doi s-au reintalnit intamplator, pe strada.
- Nu ati mai venit pe la mine, zise psihologul. Cum va mai merge cu dragonul?
- Nu, nu, nu am mai venit! Haha! Pai m-am gandit ca decat sa dau atatia bani ca sa scap de el, mai bine ne imprietenim!
- Si a mers?!
- Oh, da! A fost dificil la inceput, dar acum e super! Mi-e cel mai bun prieten!
- Ma bucur pentru dumneavoastra. Si dragonul ce face acum, de exemplu?
- Scuipa flacari pe dumneavoastra de cand v-a vazut; si daca mai stati mult aici o sa va ia in gheare si o sa zboare cu dumneavoastra ...
---------------------------------------------
Intr-o dimineata din martie anul trecut m-am trezit din somn cu o durere groaznica in zona spatelui, sub coaste. Era ca si cum mi-ar fi infipt cineva un cutit in spate. Ma durea de nu mai puteam respira. Niciodata pana atunci nu am simtit o durere atat de puternica. A trecut insa repede - in vreo 5-10 minute.
Am fost totusi ingrijorat de fenomen asa ca dimineata mi-am sunat prietenii medici sa le cer parerea si sfatul. Criza biliara, poate piatra la rinichi, ori crampe intestinale ... sa fiu atent si daca se mai repeta, sa ma consulte un medic specialist - asta mi s-a spus.
Dupa vreo patru zile durerea s-a repetat, de data asta intr-o dimineata. La fel, m-a trezit in somn. La fel, aceeasi senzatie intensa, parca as fi avut ceva infipt in spate. Nu avea deloc variatii ale intensitatii sale, respiram cu greu, m-am chircit pe jos de durere. A durat vreo 15-20 de minute.
Chiar in dimineata aceea mi-am programat o consultatie si o ecografie abdominala.
Piatra la rinichi nu era, am doar firele de nisip pe care le are oricine ... nimic care sa poata produce durerea asta insa.
Bila era si ea relativ ok. Cam "namoloasa", parca asa mi-au zis.
Poate e apendicita, trebuie sa fac analize de sange, sa vedem daca leucocitele au pornit vreo revolutie.
Cu stressul cum stau?
Pai in vremea aceea chiar treceam printr-o perioada foarte stresanta, plina de nemultumiri si revolte. Intretineam orbeste o tensiune interioara si nu cautam deloc sa ies din ea; imi gaseam constant justificari in a ramane pe frecventa, iar "mediul" imi hranea mereu "dragonul" ... mda. Recomandarea medicului: sa indepartez factorii de stress si sa iau algocalmine! Nu am nimic fizic!
Easy for you to say!
Dupa cateva zile am primit din nou vizita nedorita - m-a apucat iarasi durerea aceea chinuitoare. M-am urcat in masina si m-am dus imediat la un medic vestit de la Spitalul Universitar.
Pe drum mi-am dat seama ca am fost un inconstient sa conduc in starea asta. Nu eram deloc atent la trafic si nici la semafoare. Mergeam cu 40 km/h, pe pilot automat savurand durerea.
Doctorul mi-a zis ca trebuie sa fac o endoscopie si o tomografie abdominala.
Pana cand aflam despre ce e vorba mi-a dat o lista de medicamente, dintre care unul cica ar calma si un elefant - sa nu exagerez cu el, sa-l iau doar daca chiar nu mai suport durerea.
Bine nene, asa facem!
Am facut endoscopie - nu e ulcer! Uraa!
De bucurie, dom' doctor mi-a aratat pilorul. Ia uite ce pilor am! Oaaaa!
Cand ne gandim la noi insine ne percepem asa, doar exteriorul, nu ne dam seama ca pe dinlauntru suntem carne si mate. Tare ciudat e sa vezi ca esti facut din ce e facut si porcul pe care-l taiau bunicii de Craciun.
Suntem niste bifteci de fapt, nu-i asa?
Zice docturul: Poate e o apendicita ... cica-s unii la care apendicele nu le-a crescut ca la toata lumea, si-l au pe sub ficat sau cine stie pe unde. Poate oi fi si eu la fel.
Operatia s-ar numi: The quest for the apendix.
Eu i-am zis ca la analize leucocitele erau ok, bine mersi, linistite si neinmultite.
Ori o fi vreun vierme intestinal ... nu cumva am niste mancarimi pe la fund?
Sau poate or fi doar colici? Nu vazusem la vremea aceea cum se manifesta colicii la oameni. Cand eram copil am vazut un cal care avea colici ... colici este, dom' doctor!
Am facut si tomografie abdominala - doctorul "tomografist" mi-a zis ca singura chestie ce mi-o poate spune e ca una din vertebrele lombare are o excrescenta de vreo 2-3 mm, nimic grav, nici macar de bagat in seama ... dar din zecile de poze pe care mi le-a facut in abdomen asta era singurul lucru neobisnuit. Par sanatos! Si ma intreaba cine a fost nebunul de m-a trimis sa ma iradiez daca nu se vede nimic in poze?!
Au urmat inca vreo cateva zile linistite.
Apoi a venit nene lovitura de gratie!
Eram la serviciu, imediat dupa pauza de masa - pe la ora 1 dupa-amiaza. Trebuia sa scriu nus'ce memoriu cand m-a lovit din nou durerea de sub coaste. Am incercat sa ma detasez, sa fiu atent la ce scriu - neah! Traiam o stare zen - EU ERAM DUREREA!
Nu mai exista loc de nimic in constiinta.
Am plecat acasa. Am luat medicamentul minune, cel pentru calmat elefantii. Nimic!
Algocalmin si alte calmante, nici atat.
Nu mi-a facut bine nici macar faptul ca am stat de vorba la telefon cu doctorul. Deja ma durea de vreo 2-3 ore. Mi-a zis sa ma duc la camera de garda, poate totusi e apendicita.
Pe la 17:30 am luat un taxi si am plecat la spital.
Am ajuns la spital si la camera de garda mi s-a pus diagnosticul pe loc - e apendicita!
Cum sa fie apendicita mai nene daca nu ma doare cand apesi?!
I-am aratat doctorului ca pot sa topai, ca ma poate apasa oriunde vrea el pe abdomen si nu se modifica deloc senzatia.
- E apendicita! Treci sa faci analize de sange si o ecografie!
M-au pus sa ma intind pe un pat mobil.
O asistenta vine sa-mi puna o branula. Ii cade pe jos, sufla pe ea si vrea sa mi-o infiga in vena.
- Aloo! Ce faceti?
- Pai va pun branula!
- Mrrrr ...
Eram destul de lucid totusi, nu? Pai dupa 4 ore deja durerea era starea mea obisnuita ... ce era sa fac, trebuia sa-mi mentin si ceva "functii cognitive". Simtul umorului inca nu-mi revenise asa ca nu am gustat gluma cu branula. A venit cu alta. Mi-a pus-o cu tandrete si mi-a luat sange pentru analize.
Am fost plimbat apoi cu patutul prin spital sa fac ecografie si radiografie. Cum de ce radiografie? Poate inghitisem vreun cutit si din cauza asta ma durea.
Apoi am fost lasat la pastrare, tot pe pat, intr-un colt. Am vazut doi oameni cu capul spart si un injunghiat ...
Deja durerea, desi isi pastrase in mod obiectiv aceeasi intensitate, nu ma mai domina. Ma obisnuisem cu ea. Devenise ceva normal si nu mai ocupa atat e mult in costiinta cum o facea in primele ore asa ca puteam sa fiu atent si la alte lucruri, nu numai la asistente si branule.
La un moment dat se discuta despre apendicita mea atipica si daca e cazul sau nu sa ma deschida ca sa vada ce am pe dinlauntru. Discret si prieteneste mi s-a recomandat ca, daca e cazul sa fac o operatie de apendicita, sa nu o fac atunci.
Pe la 8-9 seara, dupa ore de chin, probabil suparata ca nu o mai luam in seama, durerea m-a parasit.
In drum spre casa imi simteam cum corpul inca mai era contractat, traind inca durerea.
Dupa ce a trecut ceva timp, acasa, in noaptea aceea, am savurat fericit cat este de bine sa nu te doara nimic.
Scria prin nu mai stiu ce text indian ca natura ultima a corpului fizic este fericirea, beatitudinea. Ei bine, niciodata nu am simtit asta mai profund decat in seara aceea. Era o stare de usurare senina, ma simteam plutind liber, de parca nu as fi avut limite corporale si nici greutate, bucuros ca totul e ok.
Fericit chiar!
In zilele ce au urmat am oscilat intre atitudinea speriata a mintii care astepta ca durerea sa reapara si aceasta fericire senina a corpului care savura faptul ca totul este in regula ACUM.
In spital, cand stateam pe patutul meu, rememoram la un moment dat cele petrecute pana atunci, cum au aparut durerile astea si cat de ciudate sunt ele; am inteles atunci cu adevarat ca eu mi le-am provocat.
Eu sunt de vina.
Toate gandurile negre, toate ranchiunile, toate bagate in seama atata timp, toate au devenit in mine durerea asta fizica ce ma chinuia.
Eu, prin ce si cum am gandit mi-am produs acea durere.
Am inteles asta.
Si am inteles nu cum intelegi tu acum, dand din cap aprobator.
Nu, my friend!
Am INTELES!
Si mi-am promis ca dureri dintr-astea sa nu-mi mai produc NICIODATA!
Am lasat pe patul acela o parte urata din mine si ma bucur sa constat si acum ca este asa, ca nu a revenit.
Nu stiu cum se vede de afara, poate nu pare o schimbare mare ori nici macar vizibila.
Inca ma mai las cuprins de suparari si conflicte, inca ma mai contracta diverse lucruri ... dar de cand am trecut prin cele de mai sus nu am mai lasat totul intr-un loc ascuns din minte, sa ma macine si sa ma roada, ci am cautat - atat cat mi-a stat in putinta - sa vad ce si de ce se petrece in mintea mea.
Cartografii din vechime desenau pe harti lumea ce o stiau cu cat mai multe detalii. In zonele necunoscute, inca neexplorate desenau tot felul de animale mitice - sfincsi, monstii acvatici ... uneori dragoni. Si mai scriau un (inchipuit) avertisment teribil: HIC SUNT DRACONES! (Aici sunt dragoni!)
Hehe, a mers Columb acolo si nu a gasit niciunul!
Nu facem oare si noi deseori la fel?
Nu lasam oare pe harta mintii noastre zone in care ne temem sa intram, in care ne e frica sa aprindem lumina constiintei, in care "stim" ca sunt dragoni infricosatori?
Cum ajungem oare ca sa fim dominati de propriile creatii - cum de se poate ca nu ceva de afara ci chiar propriile noastre inchipuiri, sa ne treazeasca o paleta atat de larga si de vasta de emotii negative?
Cum de ajungem sa acceptam ca inchipuirile proprii sa fie mai puternice decat noi insine?!
sâmbătă, 28 ianuarie 2012
Team bulgaring
Constantin Brancusi spunea ca atunci cand nu mai suntem copii am murit de mult. Si ce ocazie poate fi mai buna in a verifica daca mai suntem copii decat vremea asta de afara ...
Asa ca am sunat adunarea in pauza de pranz pentru o mica partida de team bulgaring.
Regulile jocului sunt simple: facem bulgarii doar din zapada, fara gheata si, mai ales, fara zapada galbena.
Ca sa nu incasez vreun bulgar am incercat metodele pe care le stiam din copilarie:
- sa nu dati in mine ca eu am ochelari;
- sa nu ma loviti la "operatie";
- nu dati in mine ca eu am fost bolnav cand eram mic;
Vrajeala ... nu mai ia nimeni in serios chestiile astea.
Am incercat si "pai bine mai, eu v-am invatat carte si voi dati in mine!" Dar se pare ca amintirea orelor petrecute in facultate a creeat niste frustrari care au asteptat un moment de bulgareala pentru a se manifesta.
Pana la urma mi-a venit ideea salvatoare ... o sa fiu reporter de "razboi" asa ca mi-am luat aparatul si au iesit pozele astea:
Asa ca am sunat adunarea in pauza de pranz pentru o mica partida de team bulgaring.
Regulile jocului sunt simple: facem bulgarii doar din zapada, fara gheata si, mai ales, fara zapada galbena.
Ca sa nu incasez vreun bulgar am incercat metodele pe care le stiam din copilarie:
- sa nu dati in mine ca eu am ochelari;
- sa nu ma loviti la "operatie";
- nu dati in mine ca eu am fost bolnav cand eram mic;
Vrajeala ... nu mai ia nimeni in serios chestiile astea.
Am incercat si "pai bine mai, eu v-am invatat carte si voi dati in mine!" Dar se pare ca amintirea orelor petrecute in facultate a creeat niste frustrari care au asteptat un moment de bulgareala pentru a se manifesta.
Pana la urma mi-a venit ideea salvatoare ... o sa fiu reporter de "razboi" asa ca mi-am luat aparatul si au iesit pozele astea:
miercuri, 18 ianuarie 2012
Prea batran sa plec?!
Ia luati d-acia neste muzica de la adevaratul Domnu' Dan, despre turism, munti inca impaduriti, Rosia Montana si strainul care s-a infiltrat in Sistemul Medical de Urgenta:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)