Hic sunt dracones

În care autorul povesteşte despre şoparle care au crescut mari si despre ganduri care ajuns dureri de maţe apoi se intreaba de ce nici Columb nici Magellan nu au gasit pe nicaieri in drumul lor dragoni.

Un om vine la psiholog si-i spune:
- Doctore de suflet, am o problema. Mi se intampla des sa vad un dragon in preajma mea, un dragon pe care ceilalti nu-l vad. E ceva rau?
- Hmmm, este posibil! Si ce face dragonul asta de obicei?!
- Oh, face ce face orice dragon: rage, scuipa flacari ... trebuie mereu sa ma feresc de el. Uneori ma zgarie cu ghearele lui ascutite. E groaznic!
- Interesant. Si de cand a aparut dragonul asta in viata dumneavoastra?
- Pai de cand eram mic. La inceput era o şoparla draguta care ma gadila. Dar a crescut, acum ma ciupe si ma zgarie cu ghearele, scuipa flacari pe mine si imi da arsuri, incearca sa zboare cu mine cand ies pe balcon ... mi-e si frica sa raman singur cu el in ultima vreme. Ma puteti ajuta?
- Teribil, teribil! Mda, deci dumneavoastra suferiti de dragonofilie ingnofoba anxioasa infantila in forma elucubranta acuta. Este o tulburare clasica, am avut multi clienti care o manifestau. E vindecabila, nu va ingrijorati. Spuneti-mi va rog, dragonul asta al dumneavoastra sufla flacari pe nari sau pe gura?
- Si pe nari si pe gura!
- Aaaa, e mai grav decat credeam. Se poate vindeca chestia asta insa pentru aceasta va trebui sa avem sedinte saptamanale timp de 2-3 ani de zile.
- 3 ani? Si cat o sa ma coste?
- Cam 4500 de euro, din care o treime va trebui sa-i platiti in avans. Ce parere aveti, o facem?
- O sa ma gandesc, multumesc!
Si omul nostru pleca de la psiholog.
Peste ceva timp cei doi s-au reintalnit intamplator, pe strada.
- Nu ati mai venit pe la mine, zise psihologul. Cum va mai merge cu dragonul?
- Nu, nu, nu am mai venit! Haha! Pai m-am gandit ca decat sa dau atatia bani ca sa scap de el, mai bine ne imprietenim!
- Si a mers?!
- Oh, da!  A fost dificil la inceput, dar acum e super! Mi-e cel mai bun prieten!
- Ma bucur pentru dumneavoastra. Si dragonul ce face acum, de exemplu?
- Scuipa flacari pe dumneavoastra de cand v-a vazut; si daca mai stati mult aici o sa va ia in gheare si o sa zboare cu dumneavoastra ...

---------------------------------------------

Intr-o dimineata din martie anul trecut m-am trezit din somn cu o durere groaznica in zona spatelui, sub coaste. Era ca si cum mi-ar fi infipt cineva un cutit in spate. Ma durea de nu mai puteam respira.
Niciodata pana atunci nu am simtit o durere atat de puternica.  A trecut insa repede - in vreo 5-10 minute.
Am fost totusi ingrijorat de fenomen asa ca dimineata mi-am sunat prietenii medici sa le cer parerea si sfatul. Criza biliara, poate piatra la rinichi, ori crampe intestinale ... sa fiu atent si daca se mai repeta, sa ma consulte un medic specialist - asta mi s-a spus.

Dupa vreo patru zile durerea s-a repetat, de data asta intr-o dimineata. La fel, m-a trezit in somn. La fel, aceeasi senzatie intensa, parca as fi avut ceva infipt in spate. Nu avea deloc variatii ale intensitatii sale, respiram cu greu, m-am chircit pe jos de durere. A durat vreo 15-20 de minute.
Chiar in dimineata aceea mi-am programat o consultatie si o ecografie abdominala.
Piatra la rinichi nu era, am doar firele de nisip pe care le are oricine ... nimic care sa poata produce durerea asta insa.
Bila era si ea relativ ok. Cam "namoloasa", parca asa mi-au zis.
Poate e apendicita, trebuie sa fac analize de sange, sa vedem daca leucocitele au pornit vreo revolutie.
Cu stressul cum stau?
Pai in vremea aceea chiar treceam printr-o perioada foarte stresanta, plina de nemultumiri si revolte. Intretineam orbeste o tensiune interioara si nu cautam deloc sa ies din ea; imi gaseam constant justificari in a ramane pe frecventa, iar "mediul" imi hranea mereu "dragonul" ... mda. Recomandarea medicului: sa indepartez factorii de stress si sa iau algocalmine! Nu am nimic fizic!
Easy for you to say!

Dupa cateva zile am primit din nou vizita nedorita - m-a apucat iarasi durerea aceea chinuitoare. M-am urcat in masina si m-am dus imediat la un medic vestit de la Spitalul Universitar.
Pe drum mi-am dat seama ca am fost un inconstient sa conduc in starea asta. Nu eram deloc atent la trafic si nici la semafoare. Mergeam cu 40 km/h, pe pilot automat savurand durerea.
Doctorul mi-a zis ca trebuie sa fac o endoscopie si o tomografie abdominala.
Pana cand aflam despre ce e vorba mi-a dat o lista de medicamente, dintre care unul cica ar calma si un elefant - sa nu exagerez cu el, sa-l iau doar daca chiar nu mai suport durerea.
Bine nene, asa facem!
Am facut endoscopie - nu e ulcer! Uraa!
De bucurie, dom' doctor mi-a aratat pilorul. Ia uite ce pilor am! Oaaaa!
Cand ne gandim la noi insine ne percepem asa, doar exteriorul, nu ne dam seama ca pe dinlauntru suntem carne si mate. Tare ciudat e sa vezi ca esti facut din ce e facut si porcul pe care-l taiau bunicii de Craciun.
Suntem niste bifteci de fapt, nu-i asa?

Zice docturul: Poate e o apendicita ... cica-s unii la care apendicele nu le-a crescut ca la toata lumea, si-l au pe sub ficat sau cine stie pe unde. Poate oi fi si eu la fel.
Operatia s-ar numi: The quest for the apendix.
Eu i-am zis ca la analize leucocitele erau ok, bine mersi, linistite si neinmultite.
Ori o fi vreun vierme intestinal ... nu cumva am niste mancarimi pe la fund?
Sau poate or fi doar colici? Nu vazusem la vremea aceea cum se manifesta colicii la oameni. Cand eram copil am vazut un cal care avea colici ... colici este, dom' doctor!

Am facut si tomografie abdominala - doctorul "tomografist" mi-a zis ca singura chestie ce mi-o poate spune e ca una din vertebrele lombare are o excrescenta de vreo 2-3 mm, nimic grav, nici macar de bagat in seama ... dar din zecile de poze pe care mi le-a facut in abdomen asta era singurul lucru neobisnuit. Par sanatos! Si ma intreaba cine a fost nebunul de m-a trimis sa ma iradiez daca nu se vede nimic in poze?!

Au urmat inca vreo cateva zile linistite.
Apoi a venit nene lovitura de gratie!

Eram la serviciu, imediat dupa pauza de masa - pe la ora 1 dupa-amiaza. Trebuia sa scriu nus'ce memoriu cand m-a lovit din nou durerea de sub coaste. Am incercat sa ma detasez, sa fiu atent la ce scriu - neah! Traiam o stare zen - EU ERAM DUREREA!
Nu mai exista loc de nimic in constiinta.
Am plecat acasa. Am luat medicamentul minune, cel pentru calmat elefantii. Nimic!
Algocalmin si alte calmante, nici atat.
Nu mi-a facut bine nici macar faptul ca am stat de vorba la telefon cu doctorul. Deja ma durea de vreo 2-3 ore. Mi-a zis sa ma duc la camera de garda, poate totusi e apendicita.
Pe la 17:30 am luat un taxi si am plecat la spital.
Am ajuns la spital si la camera de garda mi s-a pus diagnosticul pe loc - e apendicita!
Cum sa fie apendicita mai nene daca nu ma doare cand apesi?!
I-am aratat doctorului ca pot sa topai, ca ma poate apasa oriunde vrea el pe abdomen si nu se modifica deloc senzatia.
- E apendicita! Treci sa faci analize de sange si o ecografie!
M-au pus sa ma intind pe un pat mobil.

O asistenta vine sa-mi puna o branula. Ii cade pe jos, sufla pe ea si vrea sa mi-o infiga in vena.
- Aloo! Ce faceti?
- Pai va pun branula!
- Mrrrr ...
Eram destul de lucid totusi, nu? Pai dupa 4 ore deja durerea era starea mea obisnuita ... ce era sa fac, trebuia sa-mi mentin si ceva "functii cognitive". Simtul umorului inca nu-mi revenise asa ca nu am gustat gluma cu branula. A venit cu alta. Mi-a pus-o cu tandrete si mi-a luat sange pentru analize.

Am fost plimbat apoi cu patutul prin spital sa fac ecografie si radiografie. Cum de ce radiografie? Poate inghitisem vreun cutit si din cauza asta ma durea.

Apoi am fost lasat la pastrare, tot pe pat, intr-un colt. Am vazut doi oameni cu capul spart si un injunghiat ...
Deja durerea, desi isi pastrase in mod obiectiv aceeasi intensitate, nu ma mai domina. Ma obisnuisem cu ea. Devenise ceva normal si nu mai ocupa atat e mult in costiinta cum o facea in primele ore asa ca puteam sa fiu atent si la alte lucruri, nu numai la asistente si branule.
La un moment dat se discuta despre apendicita mea atipica si daca e cazul sau nu sa ma deschida ca sa vada ce am pe dinlauntru. Discret si prieteneste mi s-a recomandat ca, daca e cazul sa fac o operatie de apendicita, sa nu o fac atunci.

Pe la 8-9 seara, dupa ore de chin, probabil suparata ca nu o mai luam in seama, durerea m-a parasit.
In drum spre casa imi simteam cum corpul inca mai era contractat, traind inca durerea.
Dupa ce a trecut ceva timp, acasa, in noaptea aceea, am savurat fericit cat este de bine sa nu te doara nimic.
Scria prin nu mai stiu ce text indian ca natura ultima a corpului fizic este fericirea, beatitudinea. Ei bine, niciodata nu am simtit asta mai profund decat in seara aceea. Era o stare de usurare senina, ma simteam plutind liber, de parca nu as fi avut limite corporale si nici greutate, bucuros ca totul e ok.
Fericit chiar!
In zilele ce au urmat am oscilat intre atitudinea speriata a mintii care astepta ca durerea sa reapara si aceasta fericire senina a corpului care savura faptul ca totul este in regula ACUM.

In spital, cand stateam pe patutul meu, rememoram  la un moment dat cele petrecute pana atunci, cum au aparut durerile astea si cat de ciudate sunt ele; am inteles atunci cu adevarat ca eu mi le-am provocat.
Eu sunt de vina.
Toate gandurile negre, toate ranchiunile, toate bagate in seama atata timp, toate au devenit in mine durerea asta fizica ce ma chinuia.
Eu, prin ce si cum am gandit mi-am produs acea durere.
Am inteles asta.
Si am inteles nu cum intelegi tu acum, dand din cap aprobator.
Nu, my friend!
Am INTELES!
Si mi-am promis ca dureri dintr-astea sa nu-mi mai produc NICIODATA!
Am lasat pe patul acela o parte urata din mine si ma bucur sa constat si acum ca este asa, ca nu a revenit.
Nu stiu cum se vede de afara, poate nu pare o schimbare mare ori nici macar vizibila.
Inca ma mai las cuprins de suparari si conflicte, inca ma mai contracta diverse lucruri ... dar de cand am trecut prin cele de mai sus nu am mai lasat totul intr-un loc ascuns din minte, sa ma macine si sa ma roada, ci am cautat - atat cat mi-a stat in putinta - sa vad ce si de ce se petrece in mintea mea.

Cartografii din vechime desenau pe harti lumea ce o stiau cu cat mai multe detalii. In zonele necunoscute, inca neexplorate desenau tot felul de animale mitice - sfincsi, monstii acvatici ... uneori dragoni. Si mai scriau un (inchipuit) avertisment teribil: HIC SUNT DRACONES! (Aici sunt dragoni!)
Hehe, a mers Columb acolo si nu a gasit niciunul!

Nu facem oare si noi deseori la fel?
Nu lasam oare pe harta mintii noastre zone in care ne temem sa intram, in care ne e frica sa aprindem lumina constiintei, in care "stim" ca sunt dragoni infricosatori?
Cum ajungem oare ca sa fim dominati de propriile creatii - cum de se poate ca nu ceva de afara ci chiar propriile noastre inchipuiri, sa ne treazeasca o paleta atat de larga si de vasta de emotii negative?

Cum de ajungem sa acceptam ca inchipuirile proprii sa fie mai puternice decat noi insine?!