Nu stinge flacăra democraţiei 1

Înainte de revoluţie prin familia mea  se comenta discret despre o cunoştinţă care lucra în occident.

Era ceva cu "cultura". Mă uitam cu admiraţie la cele câteva ilustrate pe care le trimitea, cu mări însorite, vapoare luxoase, palate imperiale şi alte asemenea.

După o vreme omul s-a întors în ţară. A avansat probabil în funcţie la acel institut cultural la care lucra, pentru că atunci când a venit pe la noi, la ţară, în vizită, o Dacia albă cu număr scurt de Bucureşti a aşteptat tot timpul cât stat la noi, trei case mai încolo. Întâmplător, Dacia a plecat odată cu maşina lui.

Ca să fie clar, pe om nu-l cheamă Horia Patapievici şi nu bat absolut niciun apropo cum că institultul pe care acesta îl conduce, iar Preşedintele României cu onoare îl patronează, ar fi acelaşi ca acela de dinainte de revoluţie. Absolut nicio asemănare nu este între cele două!

Şi de asemenea ce urmează nu are nicio legătură cu faptul că Mihai Răzvan Ungureanu, un om care a studiat şi el pe afară, după ce a condus instituţii ce au în numele lor cuvântul "externe", a ajuns premier şi visăm să ne fie preşedinte.

La Revoluţia din '89, pe 25 decembrie seara, m-am uitat şi eu la povestea cu cum a fugit Tiranul cu două elicoptere, dintre care unul l-a părăsit pe drum, cu Bobu şi Dăscălescu. Am aflat apoi că pilotul l-a abandonat lângă Târgovişte şi că singurul ofiţer ce-l escorta a plecat şi l-a lăsat pe Ceauşescu şi pe Leana lui singuri la marginea unui drum ...

(imagine preluată de pe Wikipedia)

Eram mic, dar eram deştept de atunci, desigur!

Alte lucruri, evidente acum, nu mi-au atras atenţia atunci, dar asta era ţipător - la televizor se vorbea de faptul că Tiranul a adus un avion cu terorişti din Iran, că are o întreagă Direcţie a Securităţii, direcţia V, ce se ocupă de garda şi protecţia sa, că mor pentru el securiştii ... bla bla bla!

Băi, n-auzi, Ceauşescu, Dictatorul, pe 22 decembrie făcea autostopul , singur pe un drum de ţară!

Păi dacă teroriştii aceia erau ai lui, măcar vreo zece - douăzeci, dacă nu două sute, să fi luat cu el să-l apere de muşte ... şi dacă eu aş fi fost preşedinte iar Securitatea aia mi-ar fi fost aşa loială cum se zicea la Televiziunea Română Liberă păi mi s-ar fi croit drum cu mitraliera, tancul şi MIG-ul pe oriunde ar fi vrut muşchii mei. Nu?!

Cică sute de tancuri atacau Bucureştiul şi el făcea autostopul! Hăhăhă! (hăhăiala asta nu e întâmplătoare).

Preşedintele în funcţie al statului român era singur şi neprotejat într-un moment în care ţara era în stare de necesitate (nivelul următor ar fi fost stare de război?), iar un neica nimeni (no offence) se plimba cu escortă proprie prin provincie, pe timp de pace, când nu era niciun pericol.

Pe 25 decembrie, de la chestia asta, eu am avut convingerea că ce am văzut 4 zile şi nopţi la televizor, Revoluţia Română în Direct, a fost un spectacol de teatru în care mulţi ştiau că sunt actori şi-şi jucau rolul vieţii lor ... Tot ce am văzut după aceea m-a convins şi mai mult.
De atunci ştiu clar - aia nu a fost Revoluţie!
Cimitirele sunt pline de oameni care au murit degeaba.

Atunci Ceauşescu a fost trădat şi sacrificat ca un întreg aparat de stat, bine construit, să supravieţuiască.

Şi a supravieţuit!

Cei ce l-au trădat pe Ceauşescu atunci nu au făcut-o pentru tine, sau pentru mine ... prea puţin le-a păsat de noi, prea puţin le pasă şi acum! 

Dacă crezi că nu e aşa înseamnă că au reuşit să te păcălescă!

Revoluţia din'89 i-a învăţat pe aceşti abili indivizi că românii pot fi prostiţi în faţă, pot fi duşi de nas, că sunt atât de uşor de manipulat!

Iar de atunci am ferma convingere că au făcut-o şi o fac mereu.

Şi sunt sigur că s-au perfecţionat, acum nu mai le scapă detalii d'astea, de care se poate prinde şi un puşti de 14 ani.

Şi nu vorbesc doar de Ion Iliescu şi FSN, PDSR, PSD, USL sau cum s-o mai fi numind aripa roşie a găştii ce a trădat.

Nu my friend, aparatul acela a ocupat repede toată plaja de unde ai fi putut tu alege. Iar dacă ţi-e frică cumva că o să se stingă curând flacăra Democraţei în România  ... hăhăhă ... 

(imagine preluată de pe pagina de Facebook a celor care visează să păstreze flacăra Democraţiei mereu aprinsă)

VA URMA!

PS:

Ca să fie clar şi să nu mă aleg cutrageri de urechi inutile. Povestea de mai sus cu cultura şi Dacia am spus-o nu pentru a discuta persoana, ci doar pentru a ilustra un fapt - acela că e de la sine înţeles că orice persoană pe care statul o consideră importantă e normal şi chiar obligatoriu să o protejeze prin mijloace specifice. 

Iar persoana cea mai importantă în statul român era în decembrie 1989 preşedintele Republicii, Nicolae Ceauşescu.

După cum bine a spus şi Traian Băsescu, sunt oameni din SPP care riscă ani grei de puşcărie dacă nu-l protejează aşa cum se cuvine. În '89 nimeni nu şi-a făcut treaba; şi asta nu pentru că îi apucase elanul revoluţionar ...

În oglindă

Fiecărui om îi este dată cheia de la porţile iadului. 

Aceeaşi cheie deschide însă şi porţile raiului.

Un samurai a venit la un călugăr Zen şi l-a întrebat:
-Este adevărat că există Rai şi Iad?
-Cine eşti tu? – l-a întrebat călugărul.
- Eu? Sunt vestitul samurai Kioshi Dălagioale, din clanul Kotonoga! Sunt un vestit maestru al mânuirii sabiei! – a răspuns samuraiul.
- Tu samurai?!... Nu vezi ce faţă de cerşetor ai? Cât eşti de caraghios cu hainele astea! Ţi le-a croit Botezatu? Eşti crăcănat ca o raţă. În viaţa mea nu am văzut făptură mai ridicolă! Tu samurai?! Hahaha!
Samuraiul s-a înfuriat atât de tare, încât a pus mâna pe sabie şi a scos-o pe jumătate din teacă.
Călugărul o ţinea pe a lui:
- O, ai şi o sabie! De unde oi fi furat-o? Sau e una de jucărie?! Pun pariu că pe undeva pe străzile oraşului un copilaş plânge că i-ai furat săbiuţa! Maestru al mânuirii sabiei, zici?! Păi tu nu vezi, măi răţoiule îngâmfat, că nici nu poţi s-o scoţi din teacă?!

Samuraiul, în culmea furiei, a scos hotărât sabia din teacă, ridicând-o deasupra capului, hotărât să decapiteze  impertinentul său interlocutor.
Atunci călugărul a zis:
- Acum … se deschid porţile Iadului!
Samuraiul se opri, înţelegând. Puse ruşinat sabia la loc în teacă şi se înclină respectuos.
- Iar acum se deschid porţile Raiului! zise călugărul.

----------------------------------------------------

În budhismul tibetan se zice că oamenii se împart în cinci mari familii, în funcţie de emoţia negativă - otrava - ce îi caracterizează. Se zice de asemenea că fiecare dintre otravurile de familie se poate transforma într-un nectar, pe atât de dulce pe cât de amară e otrava.
Cele cinci familii sunt următoarele:
- familia Ratna a cărei otravă este orgoliul, familia acelora ce se cred deţinătorii unor nepreţuite comori, pe care ceilalti nu le au şi nu le vor avea vreodată.
- familia Vajra a celor ce se lasă orbiţi de furie şi ură.
- familia Padma a celor lipsiţi de control ,  subjugati de dorinţe şi vicii.
- familia Karma a celor a căror emoţie negativă este invidia sau gelozia.
- şi familia Tatthagata a celor ce se caracterizează prin ignoranţă sau prostie,  prin slaba capacitate de a înţelege.

Dacă mă cunoşti suficient de bine, citind cele enumerate mai sus, ţi-ai dat seama că familia din care fac eu parte este Vajra, cea furioasă.
Nu te întreb care-i familia ta ...

Avusesem o discuţie aprinsă la serviciu şi eram iritat; tot repetam în minte replici tăioase ce ar fi trebuit să le dau dar nu am făcut-o. Mergeam pe drum trăind transa aceasta acidă, alimentându-mi furia, frustrat că nu am spus tot ce aş fi putut spune, că am răbdat şi nici măcar nu mi-am arătat colţii.
M-am întâlnit cu Hermina şi ne-am zis că ar fi bine să mâncăm o pizza în oraş.
I-am povestit prin ce trecusem mai devreme dar asta nu m-a destins; în continuare locomotiva furiei pufăia în mine, căutând o ţintă asupra căreia să se reverse.
Am ajuns la restaurant, ne-am aşezat  la o masă şi am comandat o pizza.
Hermina, că să mă destindă începuse sa-mi povestească ceva ... evident nu auzeam nimic din ce-mi spunea.
Ei îi arde de poveşti când întreg universul meu de pretenţii e în pericol?
Chiar nu mă înţelege deloc?
Râde la mine aşa, aiurea!
Şi pizza asta de ce nu e gata?!
O să mă ridic de la masă şi o să mă duc la casă să mă răţoiesc la nesimţiţii ăştia; nu au pic de respect pentru noi. Cei de la masa vecină au venit după noi şi a lor e gata.
Ne dispreţuiesc!
Nu insemnam nimic pentru ei!
Chiar aşa am ajuns, bătaia lor de joc?!

Mă ridic de la masă clocotind.
Împing scaunul deoparte şi mă întorc spre case.
Îmi întâlnesc privirea furioasă într-o oglindă. În spatele meu era o altă oglindă, în care mă vad tot pe mine ... şi jocul oglinzilor îmi arată un şir de Costici, faţă în faţă, privindu-se furioşi.
Brusc ceva s-a rupt atunci in şirul gândurilor mele.
Vacarmul străzii nu se mai auzea ... de fapt parcă totul tăcuse, era linişte.
Vedeam acum, din afară, un cadru împietrit, un tablou ciudat ... totul se oprise.
Şi undeva in mine simt clar şi limpede: E O FARSĂ!
Mi-e atât de clar că tot circul acesta e o farsă! Toţi au complotat să mă înfurie; toţi m-au adus aici ... e o piesă de teatru, dar nu mai vad deloc tragedia de mai devreme. M-am prins! E o comedie ! E un joc! Zâmbesc liniştit şi împăcat.
Era ca şi cum m-aş fi prins de poanta unui banc care-mi părea prostesc până atunci.
După câteva lungi clipe de împietrire, lucrurile îşi reiau cursul de mai devreme. Actorii încearcau să-şi reia rolurile în serios ... dar pe mine nu mă mai puteau păcăli, nu mă mai puteau clinti. Îmi venea să râd!
Furia nestapanită şi plină de ură devenise brusc fericire senină ce-mi umplea sufletul. Mi-a stat o vreme acolo, apoi a trecut, lăsând în urmă amintirea asta şi înţelegerea faptului că avem oricând la noi cheia ce deschide atât porţile iadului cât şi ale raiului.

Vasana

Într-un dispensar de la ţară intră un bătrânel.
- Dom' Doctor. Hapciu ... Strănut de două zile, ajută-mă!
Doctorul se uită prin sertare; nu avea decât laxativ. Criză, deh!
- Nu am tataie ce să-ţi dau. Abţine-te şi mata cumva.
- Dă-mi dom' doctor un bulin ceva că ... hapciu ... mor dacă mai o ţin aşa. Hapciu ... Te rog, taică!
Doctorul îşi zice că poate nu ar strica să încerce pe bietul om efectul placebo. Ia laxativul şi il întinde moşului.
- Ia tataie de aici trei linguriţe, ca doză de pornire!  Şi dacă nu-ţi trece într-o oră mai ia trei!

Moşul plecă şi după jumătate de oră, când i se termină programul, doctorul ieşi din cabinet.Îl văzu pe bătrân sprijinit de poartă, cu un zâmbet senin pe faţă.
- Ei tataie! Cum e?! Ţi-a trecut?! Mai strănuţi?
- Păi ce crezi taică?! Mai am curaj?

................................................

Eram la mare. Căldură mare!
Am băut lapte dimineaţa şi apoi am ieşit la plajă. Ce vremuri ! Eram doar noi doi ... nu trebuia să avem grijă de copil ... ceee vremuri!
Spre seară, când ne-am întors, am constatat că nu am pus cutia de lapte în frigider.
Hermina zice:
- Lasă-l afară, că până mâine o să se facă lapte bătut; aşa făcea mamaia!
L-am lăsat ...
A doua zi, dimineaţă, cineva trebuia să fie cobai, să guste laptele bătut pe care îl făcusem cu atâta pricepere.
Da, evident, eu l-am gustat!
Nu aş vrea să-ţi descriu gustul - îţi poţi închipui însă; a fost cea mai greţoasă experienţă gustativă din viaţa mea ... şi acum mă contract un pic când încerc să-mi amintesc.

Ei bine, de atunci, o bună bucată de vreme nici nu am mai vrut să văd lactate. Toate evocau foarte viu beatifica experienţă de la mare, atât de intens încât nu puteam nici măcar să gust. Iaurt, sana, lapte bătut sau dulce ... nimic!
Deşi vocea raţiunii îmi zicea clar - laptele acesta nu are nimic de-a face cu cel stricat pe care l-am gustat acum două-trei luni - reacţia corpului era de intensă repulsie. NU! NU! NU!

Iar primul iaurt pe care m-am luptat să-l mânânc la câteva luni după aceea, pot zice că mi s-a părut deosebit de ... insipid.
Acum însă toată povestea asta a trecut. Mi-e doar o lecţie ...

De multe ori mă revoltă şi mi se pare greu de crezut că nu putem face lucruri care sunt logice, simple, clare.
Ce absurd e când acţionăm robotic şi iraţional, când facem lucruri pentru care nu avem explicaţii, doar pentru că "aşa simţim" ... de multe ori neştiind deloc ce ne-a învăţat să fim aşa.
Şi chiar dacă am şti cauza, tot ne-ar fi greu să depăşim un blocaj pe care mintea l-a creat, poate într-o secundă de greaţă trăită intens.
Asta nu înseamnă însă că e normal şi obligatoriu să rămânem aşa, să considerăm robotismele astea că ne definesc, că "aşa suntem", de pacă ne-ar fi scrise în codul genetic precum ne e scris faptul că avem 5 degete la o mână. Că doar nu o să trăim fără iaurt o viaţă întreagă, nu?!

The war against sleep

O lectură de Paşte:
"The War Against Sleep - The Philosophy of Gurdjieff" de Colin Wilson

"Omul e adormit, trăieşte într-un somn adânc mereu.
El crede că are o conştiinţă trează în timpul zilei, crede că ea e deosebită de starea inconştientă în care se scufundă în fiecare noapte. 
Asta e probabil cea mai mare greşeală pe care o face. În realitate, când ne trezim dimineaţa, noi pur şi simplu intrăm într-o altă formă de somn. Noi doar reacţionăm la impulsuri exterioare, făcând azi ce-am făcut ieri şi o să facem şi mâine.
...
E mai simplu de înţeles dacă am numi ROBOT această conştiinţă adormită.


Am un robot în partea inconştientă a minţii mele, un robot ce face diferite lucruri pentru mine. Atunci când învăţ să scriu la tastatură ori să conduc maşina, sau atunci când învăţ o limbă străină, trebuie să fac toate acestea în mod dureros şi conştient, pas cu pas. Dar curând valetul meu robot preia sarcinile de la mine şi ajunge el să scrie sau să conducă maşina, face acestea mai repede şi mai eficient decât mine. Acest robot este de o inestimabilă importanţă. Atunci când eram copil, el era mult mai puţin eficient şi în consecinţă, eu eram neîndemânatic şi tot ceea ce făceam trebuia să fac cu mari eforturi. Acum robotul acesta preia o mare parte din greutăţile vieţii de pe umerii mei.


Există însă o problemă. El nu face numai lucrurile pe care aş vrea să le facă - cum ar fi să scrie ori să vorbească franţuzeşte. El face şi lucruri pe care nu vreau să le facă. Mie-mi plac muzica şi poezia; dar după ce ascult o simfonie de câteva ori aceasta îşi pierde din impactul pe care-l are asupra mea pentru că robotul ascultă în locul meu. Daca-s ocupat, el mănâncă în locul meu. Poate chiar să facă dragoste cu soţia mea în locul meu. Ajung să pierd o mare parte ceea ce e interesant şi proaspăt în viaţa mea deoarece am ajuns să depind de acest robot. 


De fapt Gurdjieff vorbeşte despre acest robot şi despre faptul că am ajuns sclavii lui, deşi noi îi suntem stăpânii.
Acest robot poate fi scos din funcţiune cu câteva pahare de vin, de exemplu. Iar atunci vedem lucrurile într-o nouă perspectivă.
Drogurile, cum ar fi mescalina sau LSD-ul, paralizează complet robotul, şi în consecinţă omul este confruntat cu realitate ce-i pare înflăcărată, magică; o floare ori un copac îi pot părea atât de reale şi de vii încât să-l fascineze, oferindu-i o experienţă de o nedescrisă bogăţie.
Dar problema e că aceste droguri scot complet din funcţiune robotul. Şi nu asta dorim. Robotul a apărut în noi pentru că ne-am dorit mai multă libertate. Nu e sănătos să-l paralizăm. De fapt, atunci când trăim libertatea aceasta pe care ne-am dorit-o, Eu-l real şi robotul par să fie într-un perfect acord. Fotbalistul se poate antrena ani de zile să joace bine şi se întâmplă dintr-odată să treacă de o barieră interioară şi brusc nu mai poate juca prost; jocul se joacă în el. Sau un muzician ce poate ajunge atunci să cânte la un instrument cu o curioasă perfecţiune, reuşind să realizeze fără efort lucruri ce şi lui i s-ar fi părut imposibile până atunci.
Acest gen de perfecţiune nu poate fi atins prin substanţe psihedelice. Această condiţie necesită cooperarea dintre eu-l meu real şi robot. "

Aş fi citat cam toată cartea dar zice pe undeva prin ea că robotului îi plac mult lucrurile noi şi interesante, vrea să viseze la ele ...

Sa nu crezi tot ce gandesti

Poveste în care autorul, mai supărat pe Petrom decât preşedintele ţării, face un plin de furie cugetând apoi la cât este de dificil să fii treaz.

Ion şi Maria se întorceau seara acasă de la oraş, mergând agale cu caruţa prin pădure.
La un moment dat Ion o observă pe Maria cum stătea chircită în căruţă, privindu-l înfricoşată.
- Ce-ai făi Mărie? Nu ţ-e bine?
- Păi ... mi-e frică măi Ioane să nu mă violezi!
Ion, trăgând de hăţuri, zice:
- Trrrr! Hoooo! Aşa e făi Mărie! Uitasem!

-------------------------------------------

După cum bine ştii, cititorule drag, în decembrie fusărăm la Alba Iulia.
Venirăm, văzurăm cetatea şi apoi plecarăm.
Dar înainte de a pleca, pentru că eram deja pe roşu cu benzina, ne-am oprit să facem plinul la un Petrom din oraş.
A venit la mine un băiat de pompă, începe să alimenteze; harnic, îmi spală şi parbrizul, întrebându-mă de cât să încarce. Îi zic sa-mi facă plin ochi, că am drum lung de făcut - 400 km.
I-am dat şpaga şi m-am dus la casă. Costa vreo 270 lei. Când am plătit am avut un semn de întrebare, mi s-a părut ceva ciudat dar nu am stat să analizez, mi-era mintea preocupată să-mi fac traseul spre casă.

Am ieşit din oraş spre Şpring-Cunţa; voiam să mai fac ceva poze şi la întoarcere, aşa că m-am oprit pe-un deal să admir peisajul.
Făcând poze dau în sfârşit atenţie vocii din capul meu care-mi tot cotcodocea ceva cu benzina ... scot din buzunar bonul de casă şi citesc - am făcut plin de 49,9 litri?
Whaaat?!
Niciodată, de când am maşina asta nu am pus în ea 40 de litri la un plin.
De fiecare dată când ajung pe roşu şi am primit primul semnal că trebuie să încarc eu încarc; practic mai am ceva litri în rezervorul de 45 pe care se zice că l-ar avea maşina. Şi pe roşu fiind, ca şi acum, făcând plinul până când benzina era la buza capacului, nu am pus niciodată 40 de litri ... am fost pe aproape - 37-39 de litri. Dar acum ei mi-au pus 50 de litri într-un rezervor de 45, care mai avea ceva în el!
Moooooaaaaaa! M-au furat ăştia de la Petrom! Mi-am zis să nu mă enervez prea tare şi să-mi conserv energia furioasă pentru reîntâlnirea cu băiatul de la pompă, pe care deja îl vedeam cum mai pune benzină într-o canistră de lângă pompă ... E Petrom, au camere video, cer inregistrarea , mor cu ei de gât!
M-am urcat în maşină şi m-am reîntors în Alba. Pe drum m-am răţoit şi la nişte poliţişti că uite dom'le cum ne fură ...

Furia mi-era ca o locomotivă cu aburi ... la început pufăiam, demarând înfierbântat dar când am ajuns la Petrom măi nene avea viteză, o luase la vale bine, revărsându-se pe cei trei angajaţi ai benzinăriei.
Hermina rămăsese în maşină cu danezul şi se uita atentă la filmul mut cu Costică dezlănţuit.
Săracii oameni, mi-au zis că toate rezervoarele mai au o mică rezervă (ce rezervă nene, 10 litri?), că poate o fi defectă pompa şi să vin luni (era duminică - ghinion) s-o verificăm împreună cu un recipient etalon, că unul dintre ei e proaspăt angajat... Am scris repede o reclamaţie, am cerut copie şi număr de înregistrare.
Am sunat la protecţia consumatorului - evident, consumatorul nu e protejat în weekend.
Am sunat la Petrom Alba, nici ei nu erau la serviciu.
Am sunat la serviciul Petrom de relaţii cu clienţii din Bucureşti - aici am găsit un robot care m-a ascultat cu rabdare ...
Nesatisfăcut, frustrat, mi-am reluat drumul spre casă. Bineeee!
Înţelegi?
M-au furat!
Maşina are un rezervor de 45 de litri.
Mai aveam 3-5 litri în el când am reîncărcat şi ei îmi pun 50 de litri ... iar eu îmi încarc maşina asta de 3 ani de când o am şi nu am pus niciodată, în aceleaşi condiţii mai mult de 40.
Ce frumos e Făgăraşul înzăpezit, la apus. Şi e o biserică pe-un deal, lângă Sibiu, care văzută în lumina amurgului te mişcă sufleteşte.
Mi-au furat 10 litri, nu ştiu cum, dar în mod clar i-au furat. Luni îi reclam la protecţia consumatorului.
Cred că îţi dai seama că aşa mi-a fost dialogul meu interior aproape tot drumul. Şi ăsta a fost principalul subiect de discuţie cu Hermina şi cu cei cu care am mai vorbit pe drumul de întoarcere.
Pe autostradă, de la Piteşti deja, un alt gând îmi incolţea însă în minte.
Mă uitam la acul indicator al rezervorului ... făcusem deja 300 de km ... nu se mişcase deloc! 300 km = 6 litri la suta x 3 = 18 litri deja consumaţi şi acul ăsta nenorocit nu se mişcă!
Mi-au stricat idioţii şi senzorul care indică nivelul benzinei în rezervor ... saaauuuu ... ?!
Acul a plecat de pe plin abia când am ajuns în Bucureşti, după 400 km de drum - aproximativ 20-24 de litri consumaţi. Haide măi?! Ce e asta?!

Una din tehnicile prin care poţi deveni conştient în vis este "reality check" - verificarea realităţii - şi ea constă din a te întreba cât mai des dacă ce trăieşti acum e vis sau realitate şi de a verifica acest lucru, de a verifica realitatea ce o percepi. Nu e bine să faci asta când treci strada, să nu zici că nu ţi-am spus.
Dar este oare ce trăiesc acum o reflectare a realităţii obiective, independentă de mine sau este un vis construit de minte, ce-şi are, dacă sunt atent, inconsistenţe şi discontinuităţi?!
Ce nu se leagă în ce trăiesc şi percep acum?
O fi vis? Sau e realitate?

Ei bine, la următorul plin, după ce am pus vreo 20 de litri am lasat bezina să curgă încet, foarte încet şi în final am pus 51 de litri. Nu e recomandat. Cică trebuie lăsat ceva spaţiu pentru vaporii de benzină, mai ales vara; dar e bine de ştiut: să nu crezi tot ce gândeşti, amice!

Hic sunt dracones

În care autorul povesteşte despre şoparle care au crescut mari si despre ganduri care ajuns dureri de maţe apoi se intreaba de ce nici Columb nici Magellan nu au gasit pe nicaieri in drumul lor dragoni.

Un om vine la psiholog si-i spune:
- Doctore de suflet, am o problema. Mi se intampla des sa vad un dragon in preajma mea, un dragon pe care ceilalti nu-l vad. E ceva rau?
- Hmmm, este posibil! Si ce face dragonul asta de obicei?!
- Oh, face ce face orice dragon: rage, scuipa flacari ... trebuie mereu sa ma feresc de el. Uneori ma zgarie cu ghearele lui ascutite. E groaznic!
- Interesant. Si de cand a aparut dragonul asta in viata dumneavoastra?
- Pai de cand eram mic. La inceput era o şoparla draguta care ma gadila. Dar a crescut, acum ma ciupe si ma zgarie cu ghearele, scuipa flacari pe mine si imi da arsuri, incearca sa zboare cu mine cand ies pe balcon ... mi-e si frica sa raman singur cu el in ultima vreme. Ma puteti ajuta?
- Teribil, teribil! Mda, deci dumneavoastra suferiti de dragonofilie ingnofoba anxioasa infantila in forma elucubranta acuta. Este o tulburare clasica, am avut multi clienti care o manifestau. E vindecabila, nu va ingrijorati. Spuneti-mi va rog, dragonul asta al dumneavoastra sufla flacari pe nari sau pe gura?
- Si pe nari si pe gura!
- Aaaa, e mai grav decat credeam. Se poate vindeca chestia asta insa pentru aceasta va trebui sa avem sedinte saptamanale timp de 2-3 ani de zile.
- 3 ani? Si cat o sa ma coste?
- Cam 4500 de euro, din care o treime va trebui sa-i platiti in avans. Ce parere aveti, o facem?
- O sa ma gandesc, multumesc!
Si omul nostru pleca de la psiholog.
Peste ceva timp cei doi s-au reintalnit intamplator, pe strada.
- Nu ati mai venit pe la mine, zise psihologul. Cum va mai merge cu dragonul?
- Nu, nu, nu am mai venit! Haha! Pai m-am gandit ca decat sa dau atatia bani ca sa scap de el, mai bine ne imprietenim!
- Si a mers?!
- Oh, da!  A fost dificil la inceput, dar acum e super! Mi-e cel mai bun prieten!
- Ma bucur pentru dumneavoastra. Si dragonul ce face acum, de exemplu?
- Scuipa flacari pe dumneavoastra de cand v-a vazut; si daca mai stati mult aici o sa va ia in gheare si o sa zboare cu dumneavoastra ...

---------------------------------------------

Intr-o dimineata din martie anul trecut m-am trezit din somn cu o durere groaznica in zona spatelui, sub coaste. Era ca si cum mi-ar fi infipt cineva un cutit in spate. Ma durea de nu mai puteam respira.
Niciodata pana atunci nu am simtit o durere atat de puternica.  A trecut insa repede - in vreo 5-10 minute.
Am fost totusi ingrijorat de fenomen asa ca dimineata mi-am sunat prietenii medici sa le cer parerea si sfatul. Criza biliara, poate piatra la rinichi, ori crampe intestinale ... sa fiu atent si daca se mai repeta, sa ma consulte un medic specialist - asta mi s-a spus.

Dupa vreo patru zile durerea s-a repetat, de data asta intr-o dimineata. La fel, m-a trezit in somn. La fel, aceeasi senzatie intensa, parca as fi avut ceva infipt in spate. Nu avea deloc variatii ale intensitatii sale, respiram cu greu, m-am chircit pe jos de durere. A durat vreo 15-20 de minute.
Chiar in dimineata aceea mi-am programat o consultatie si o ecografie abdominala.
Piatra la rinichi nu era, am doar firele de nisip pe care le are oricine ... nimic care sa poata produce durerea asta insa.
Bila era si ea relativ ok. Cam "namoloasa", parca asa mi-au zis.
Poate e apendicita, trebuie sa fac analize de sange, sa vedem daca leucocitele au pornit vreo revolutie.
Cu stressul cum stau?
Pai in vremea aceea chiar treceam printr-o perioada foarte stresanta, plina de nemultumiri si revolte. Intretineam orbeste o tensiune interioara si nu cautam deloc sa ies din ea; imi gaseam constant justificari in a ramane pe frecventa, iar "mediul" imi hranea mereu "dragonul" ... mda. Recomandarea medicului: sa indepartez factorii de stress si sa iau algocalmine! Nu am nimic fizic!
Easy for you to say!

Dupa cateva zile am primit din nou vizita nedorita - m-a apucat iarasi durerea aceea chinuitoare. M-am urcat in masina si m-am dus imediat la un medic vestit de la Spitalul Universitar.
Pe drum mi-am dat seama ca am fost un inconstient sa conduc in starea asta. Nu eram deloc atent la trafic si nici la semafoare. Mergeam cu 40 km/h, pe pilot automat savurand durerea.
Doctorul mi-a zis ca trebuie sa fac o endoscopie si o tomografie abdominala.
Pana cand aflam despre ce e vorba mi-a dat o lista de medicamente, dintre care unul cica ar calma si un elefant - sa nu exagerez cu el, sa-l iau doar daca chiar nu mai suport durerea.
Bine nene, asa facem!
Am facut endoscopie - nu e ulcer! Uraa!
De bucurie, dom' doctor mi-a aratat pilorul. Ia uite ce pilor am! Oaaaa!
Cand ne gandim la noi insine ne percepem asa, doar exteriorul, nu ne dam seama ca pe dinlauntru suntem carne si mate. Tare ciudat e sa vezi ca esti facut din ce e facut si porcul pe care-l taiau bunicii de Craciun.
Suntem niste bifteci de fapt, nu-i asa?

Zice docturul: Poate e o apendicita ... cica-s unii la care apendicele nu le-a crescut ca la toata lumea, si-l au pe sub ficat sau cine stie pe unde. Poate oi fi si eu la fel.
Operatia s-ar numi: The quest for the apendix.
Eu i-am zis ca la analize leucocitele erau ok, bine mersi, linistite si neinmultite.
Ori o fi vreun vierme intestinal ... nu cumva am niste mancarimi pe la fund?
Sau poate or fi doar colici? Nu vazusem la vremea aceea cum se manifesta colicii la oameni. Cand eram copil am vazut un cal care avea colici ... colici este, dom' doctor!

Am facut si tomografie abdominala - doctorul "tomografist" mi-a zis ca singura chestie ce mi-o poate spune e ca una din vertebrele lombare are o excrescenta de vreo 2-3 mm, nimic grav, nici macar de bagat in seama ... dar din zecile de poze pe care mi le-a facut in abdomen asta era singurul lucru neobisnuit. Par sanatos! Si ma intreaba cine a fost nebunul de m-a trimis sa ma iradiez daca nu se vede nimic in poze?!

Au urmat inca vreo cateva zile linistite.
Apoi a venit nene lovitura de gratie!

Eram la serviciu, imediat dupa pauza de masa - pe la ora 1 dupa-amiaza. Trebuia sa scriu nus'ce memoriu cand m-a lovit din nou durerea de sub coaste. Am incercat sa ma detasez, sa fiu atent la ce scriu - neah! Traiam o stare zen - EU ERAM DUREREA!
Nu mai exista loc de nimic in constiinta.
Am plecat acasa. Am luat medicamentul minune, cel pentru calmat elefantii. Nimic!
Algocalmin si alte calmante, nici atat.
Nu mi-a facut bine nici macar faptul ca am stat de vorba la telefon cu doctorul. Deja ma durea de vreo 2-3 ore. Mi-a zis sa ma duc la camera de garda, poate totusi e apendicita.
Pe la 17:30 am luat un taxi si am plecat la spital.
Am ajuns la spital si la camera de garda mi s-a pus diagnosticul pe loc - e apendicita!
Cum sa fie apendicita mai nene daca nu ma doare cand apesi?!
I-am aratat doctorului ca pot sa topai, ca ma poate apasa oriunde vrea el pe abdomen si nu se modifica deloc senzatia.
- E apendicita! Treci sa faci analize de sange si o ecografie!
M-au pus sa ma intind pe un pat mobil.

O asistenta vine sa-mi puna o branula. Ii cade pe jos, sufla pe ea si vrea sa mi-o infiga in vena.
- Aloo! Ce faceti?
- Pai va pun branula!
- Mrrrr ...
Eram destul de lucid totusi, nu? Pai dupa 4 ore deja durerea era starea mea obisnuita ... ce era sa fac, trebuia sa-mi mentin si ceva "functii cognitive". Simtul umorului inca nu-mi revenise asa ca nu am gustat gluma cu branula. A venit cu alta. Mi-a pus-o cu tandrete si mi-a luat sange pentru analize.

Am fost plimbat apoi cu patutul prin spital sa fac ecografie si radiografie. Cum de ce radiografie? Poate inghitisem vreun cutit si din cauza asta ma durea.

Apoi am fost lasat la pastrare, tot pe pat, intr-un colt. Am vazut doi oameni cu capul spart si un injunghiat ...
Deja durerea, desi isi pastrase in mod obiectiv aceeasi intensitate, nu ma mai domina. Ma obisnuisem cu ea. Devenise ceva normal si nu mai ocupa atat e mult in costiinta cum o facea in primele ore asa ca puteam sa fiu atent si la alte lucruri, nu numai la asistente si branule.
La un moment dat se discuta despre apendicita mea atipica si daca e cazul sau nu sa ma deschida ca sa vada ce am pe dinlauntru. Discret si prieteneste mi s-a recomandat ca, daca e cazul sa fac o operatie de apendicita, sa nu o fac atunci.

Pe la 8-9 seara, dupa ore de chin, probabil suparata ca nu o mai luam in seama, durerea m-a parasit.
In drum spre casa imi simteam cum corpul inca mai era contractat, traind inca durerea.
Dupa ce a trecut ceva timp, acasa, in noaptea aceea, am savurat fericit cat este de bine sa nu te doara nimic.
Scria prin nu mai stiu ce text indian ca natura ultima a corpului fizic este fericirea, beatitudinea. Ei bine, niciodata nu am simtit asta mai profund decat in seara aceea. Era o stare de usurare senina, ma simteam plutind liber, de parca nu as fi avut limite corporale si nici greutate, bucuros ca totul e ok.
Fericit chiar!
In zilele ce au urmat am oscilat intre atitudinea speriata a mintii care astepta ca durerea sa reapara si aceasta fericire senina a corpului care savura faptul ca totul este in regula ACUM.

In spital, cand stateam pe patutul meu, rememoram  la un moment dat cele petrecute pana atunci, cum au aparut durerile astea si cat de ciudate sunt ele; am inteles atunci cu adevarat ca eu mi le-am provocat.
Eu sunt de vina.
Toate gandurile negre, toate ranchiunile, toate bagate in seama atata timp, toate au devenit in mine durerea asta fizica ce ma chinuia.
Eu, prin ce si cum am gandit mi-am produs acea durere.
Am inteles asta.
Si am inteles nu cum intelegi tu acum, dand din cap aprobator.
Nu, my friend!
Am INTELES!
Si mi-am promis ca dureri dintr-astea sa nu-mi mai produc NICIODATA!
Am lasat pe patul acela o parte urata din mine si ma bucur sa constat si acum ca este asa, ca nu a revenit.
Nu stiu cum se vede de afara, poate nu pare o schimbare mare ori nici macar vizibila.
Inca ma mai las cuprins de suparari si conflicte, inca ma mai contracta diverse lucruri ... dar de cand am trecut prin cele de mai sus nu am mai lasat totul intr-un loc ascuns din minte, sa ma macine si sa ma roada, ci am cautat - atat cat mi-a stat in putinta - sa vad ce si de ce se petrece in mintea mea.

Cartografii din vechime desenau pe harti lumea ce o stiau cu cat mai multe detalii. In zonele necunoscute, inca neexplorate desenau tot felul de animale mitice - sfincsi, monstii acvatici ... uneori dragoni. Si mai scriau un (inchipuit) avertisment teribil: HIC SUNT DRACONES! (Aici sunt dragoni!)
Hehe, a mers Columb acolo si nu a gasit niciunul!

Nu facem oare si noi deseori la fel?
Nu lasam oare pe harta mintii noastre zone in care ne temem sa intram, in care ne e frica sa aprindem lumina constiintei, in care "stim" ca sunt dragoni infricosatori?
Cum ajungem oare ca sa fim dominati de propriile creatii - cum de se poate ca nu ceva de afara ci chiar propriile noastre inchipuiri, sa ne treazeasca o paleta atat de larga si de vasta de emotii negative?

Cum de ajungem sa acceptam ca inchipuirile proprii sa fie mai puternice decat noi insine?!