Pacalici

Azi am avut de mâncare plăcintă de varză iar ca desert ... o chestie dulce ... nu ştiu cum se numeşte, dar era bună.
Daniel nu a vrut să mănânce plăcintă deloc.
Când am scos prăjitura din frigider a început să se milogească zgomotos. Mi-a cerut să-l pun în scaunul său şi cu privirea motanului din Shrek m-a rugat să-i dau prajitură.
Eu, sadic, i-am zis că mănâncă prăjitură doar cine mănâncă plăcintă; i-am dat o bucată de plăcintă iar el NUNUNUNU ... şi mi-a zis pe limba lui nişte înjurături apoi a reînceput miloageala.
- Nu! Plăcintă şi apoi prăjitură!
- NUNUNUNU!
- Bine!
Şi am început să savurez delicioşenia în faţa lui (să nu te superi Dane când o să citeşti asta, nu am făcut-o cu rautate). Apoi i-am mai oferit o bucată de plăcintă.
El ia plăcinta, ciupe un pic din coajă, mestecă din buze şi zice, dând din cap aprobator:
- Buuuun!
Apoi arată cu degetul spre prăjitură.
Eu eram perplex - prin cărţi citisem că faze de acest gen fac copii mult mai târziu!
Deja încearcă să mă păcălească?
(Să-ţi fie ruşine danezule!)

I-am dat o linguriţă de dulce şi apoi i-am mai dat încă o dată o bucată de plăcintă de varză. A ronţăit un pic din coaja de cocă, a mestecat şi a zis iarăşi că e bun!

Ce era să fac?
L-am premiat!
I-am dat prăjitură! La un an şi nouă luni să încerce să mă păcălească?
Ce ne facem la trei ani?