One year after ...

Acum exact un an, pe 11 septembrie 2010, a venit pe lume concentratul ăsta mic:

... nu mai seamană deloc, nu?
Vai de noi, nici nu ştiam ce să facem cu el ... noroc ca el ştia - dormea, păpă, făcea muştar, dormea, păpa ...

O vreme a fost doar o goangă somnoroasă şi liniştită ... apoi a inceput sa reactioneze la prezenţa noastră ...

... ba mai mult, a început să se şi mişte ca o omidă prin casă, să cartografieze terenul ...

... şi a încercat să ne arate cine e şeful ...

Astfel a ajuns, încet-încet, să facă din ce în ce mai mult parte din viaţa noastră...

(aici cerea şi el diploma de psiholog, că a fost un an de zile la cursuri) ...

Iar pentru mine a fost în aproape tot acest an o chestie în care îmi încurcam picioarele prin casă, cu care mă jucam ca şi cum ar fi fost jucărie, un bondărel bâzâit dar drăguţ, pe care nu prea îl luam în serios, mai ales în momentele sale de smiorcăială.
Faptul că nu prea am avut timp de petrecut cu el continuu nu m-a scos din monotonia acasă-serviciu-acasă şi m-a făcut să-mi fie drag aşa, mai distant cumva ... poate şi din cauza faptului că m-am tot antrenat să pun sub lupă ce trăiesc şi cu siguranţă pentru că încă nu era atât de activ cum începe a fi.
Toate astea însă până când am mers în concediu şi am avut ocazia să petrec mai mult timp cu domnul Daniel, să ne plimbăm pe faleză la răsărit, să contemplăm împreună apusul, să ne ţinem de mână şi să ne strângem în braţe (mai ales când, de frica apei, se încolăcea de mine ca o maimuţă) ... şi-uite aşa mă cucerişi danezule, tată, de m-am întors acasă cu încă o fiinţă-n suflet şi cu o bucurie în inimă ce doar se întrezărea înainte.

Iar acum, când mă trezesc noaptea, am două vietăţi la care mă uit cu drag ... şi dacă mă mai treziţi tot aşa, o să mă duc, în puii mei, să dorm în sufragerie, că eu toată ziua sunt la serviciu şi trebuie să mă odihnesc, să fie clar, da!?

Îţi mulţumesc, suflete drag, pentru bucuria ce mi-o aduci! 

La mulţi ani, Daniel!

Te iubesc!