Nu e Hermina, ea facea poza!
Si nici eu nu am fost de acord sa ne infofolim copilul asa ... era tare bucuros (se vede, nu?!)!
sâmbătă, 31 decembrie 2011
Oameni de zapada
Am facut primii oameni de zapada, aproape impreuna:
Nu!
Nu e Hermina, ea facea poza!
Si nici eu nu am fost de acord sa ne infofolim copilul asa ... era tare bucuros (se vede, nu?!)!
Nu e Hermina, ea facea poza!
Si nici eu nu am fost de acord sa ne infofolim copilul asa ... era tare bucuros (se vede, nu?!)!
vineri, 30 decembrie 2011
Sarea din bucate
Avand in vedere ca lupt cu greu sa opresc hackerul danez din familia noastra sa ajunga la calculator nu va povestesc prea multe, pun doar poze.
Ideea e ca in concediul asta am vizitat Salina Turda.
Drumul a fost cam acelasi ca si cel de la inceputul lunii, dupa cum vedeti:
Intrarea in salina extraterestra:
... l-am cam purtat in brate pe individul nostru ...
... care a gasit aici si un loc de joaca ...
... nu groapa cu nisip ci cu sare ...
... ne-am plimbat cu barca la 200 m adancime ...
si am aflat ca Elvis traieste si a vizitat salina, impreuna cu Flavius.
... am iesit ...
... si ne-am zis sa probam sfertul de ora de autostrada construit de Berceanu pentru a-si pune pene in fund Mircea Badea (in paranteza fie spus - si acum se mai lucreaza la ea)
Sfertul de ora de autostrada l-am facut intr-o ora; sunt inginer, deh, trebuia sa pozez gabioane, casiuri si alte alea, ca s-o disper pe Hermina...
Ideea e ca in concediul asta am vizitat Salina Turda.
Drumul a fost cam acelasi ca si cel de la inceputul lunii, dupa cum vedeti:
duminică, 25 decembrie 2011
Am fost Mos
Dom'le, trebuia s-o fac si pe asta ... sa ma imbrac in rosu, sa-mi pun barba si sa sperii copilul cu HOHOHO:
Cand m-a vazut a inceput sa bazaie si a fugit la maica-sa.
Stiam eu ca-mi seamana, trebuia sa-i aducem o craciunita nu un mos!
Stiam eu ca-mi seamana, trebuia sa-i aducem o craciunita nu un mos!
Take my breath away
La şcoala de paraşutism elevul îşi întreabă instructorul:
- Şi dacă nu mi se deschide paraşuta cât timp mai am până jos?
- Tot restul vieţii tale!
Ce ne face să ne păstrăm sau să ne regăsim bucuria (sau măcar puterea) de a trăi?
Ce ne face să spunem că nu e totul pierdut?
Păi dacă mă chema Stephen King răspunsul meu la leapşa asta ar fi fost: Shawshank Redemption, baby! (Sau, pe româneşte: Închisoarea îngerilor, puiule!)
Dom'le, Craciunul bate la uşă iar femeile din ziua de azi în loc de cozonaci ne servesc cu chestii d'astea ...
Zicea cineva că viaţa noastră nu se măsoară prin numărul de respiraţii ci prin numărul de momente ce ne taie respiraţia.
Atunci ar trebui să ne trăim viaţa nu respirând ci vânând astfel de momente, care chiar ne fac să ne simţim vii. În ele ne păstrăm sau ne regăsim puterea de a trăi - ele ne sunt viaţa.
Impresia mea e adesea, că mediul în care traiesc mă presează să fiu robot, să uit de mine, să traiesc doar respirând. (O fi mediul sau propria natură?)
Iar chestia asta ma revoltă ... Deşi e mai uşor şi simplu să dai la o parte totul şi sa te laşi dus de valurile vietii incotr-o te poarta ele, adormit şi inert la tot ce e în jur, să dai uitării cât mai repede ce te bucură pentru că ai treabă, pentru că eşti o persoană foarte ocupată, care ai atât de mult de lucru şi atâtea lucruri importante, vai cât de importante, de făcut.
E cel mai uşor să te laşi incălecat de nebunia lumii şi să trăieşti gonind spre finish, gol şi sec, un robot prea-ocupat, încărcat de griji şi probleme, viu doar în sensul că fizic eşti capabil să butonezi o tastatură şi să clickăi mausul.
Şi aşa trec minute, ore si zile. Ele se fac luni şi ani ... şi gata, privind în urmă o să am o viaţă plină de clickuri, în care totul a fost aproape la fel, ziua de azi ca cea de ieri sau de cu mulţi ani în urma.
Perspectiva asta nu-mi place aşa ca încerc, atât cât pot, să evadez.
Mă chinui şi eu în secret să-mi sap tunele care duc afară din "balamuc", şi la fel ca Tim Robbins în filmul ăsta, unora dintre ele le ascund intrarea cu postere.
Ce ne face să ne păstrăm bucuria de a trăi?
La întrebarea asta, evident, nu e un răspuns ci sunt multe.
Simt bucurie în a ieşi în natură - câteodata incerc să prind bucuria asta într-o fotografie.
Simt bucurie în a citi ... din păcate nu atât de mult şi de des cât îmi doresc, dar asta este!
Îmi întreţin bucuria de a trăi unele filme, cel amintit mai sus e unul dintre ele.
Şi lista poate continua cu multe lucruri ... unele poate de nespus aici.
Dar cel mai mult eu cred/simt ca ne păstrează şi ne redau bucuria cei ce-i iubim.
Iar eu, în ultima vreme, cel mai uşor ies din robotism trăind lângă/cu puiul de om pe care-l avem acasă (iar el vă urează pe această cale Craciun fericit şi un an nou plin de bucurii).
(cam asta ar fi, scris in graba, din bucati ... alergat de renul de mai sus dar şi de persoana ce se ascunde in spatele corniţelor sale)
Leapşa merge mai departe la:
Crişerb
Codrin
Carmen
Ioana
- Şi dacă nu mi se deschide paraşuta cât timp mai am până jos?
- Tot restul vieţii tale!
---------------------------------------------------------
De la Doamna Lucia Verona, prin Mădălina, vine o leapşă:Ce ne face să ne păstrăm sau să ne regăsim bucuria (sau măcar puterea) de a trăi?
Ce ne face să spunem că nu e totul pierdut?
Păi dacă mă chema Stephen King răspunsul meu la leapşa asta ar fi fost: Shawshank Redemption, baby! (Sau, pe româneşte: Închisoarea îngerilor, puiule!)
Zicea cineva că viaţa noastră nu se măsoară prin numărul de respiraţii ci prin numărul de momente ce ne taie respiraţia.
Atunci ar trebui să ne trăim viaţa nu respirând ci vânând astfel de momente, care chiar ne fac să ne simţim vii. În ele ne păstrăm sau ne regăsim puterea de a trăi - ele ne sunt viaţa.
Impresia mea e adesea, că mediul în care traiesc mă presează să fiu robot, să uit de mine, să traiesc doar respirând. (O fi mediul sau propria natură?)
Iar chestia asta ma revoltă ... Deşi e mai uşor şi simplu să dai la o parte totul şi sa te laşi dus de valurile vietii incotr-o te poarta ele, adormit şi inert la tot ce e în jur, să dai uitării cât mai repede ce te bucură pentru că ai treabă, pentru că eşti o persoană foarte ocupată, care ai atât de mult de lucru şi atâtea lucruri importante, vai cât de importante, de făcut.
E cel mai uşor să te laşi incălecat de nebunia lumii şi să trăieşti gonind spre finish, gol şi sec, un robot prea-ocupat, încărcat de griji şi probleme, viu doar în sensul că fizic eşti capabil să butonezi o tastatură şi să clickăi mausul.
Şi aşa trec minute, ore si zile. Ele se fac luni şi ani ... şi gata, privind în urmă o să am o viaţă plină de clickuri, în care totul a fost aproape la fel, ziua de azi ca cea de ieri sau de cu mulţi ani în urma.
Perspectiva asta nu-mi place aşa ca încerc, atât cât pot, să evadez.
Mă chinui şi eu în secret să-mi sap tunele care duc afară din "balamuc", şi la fel ca Tim Robbins în filmul ăsta, unora dintre ele le ascund intrarea cu postere.
Ce ne face să ne păstrăm bucuria de a trăi?
La întrebarea asta, evident, nu e un răspuns ci sunt multe.
Simt bucurie în a ieşi în natură - câteodata incerc să prind bucuria asta într-o fotografie.
Simt bucurie în a citi ... din păcate nu atât de mult şi de des cât îmi doresc, dar asta este!
Îmi întreţin bucuria de a trăi unele filme, cel amintit mai sus e unul dintre ele.
Şi lista poate continua cu multe lucruri ... unele poate de nespus aici.
Dar cel mai mult eu cred/simt ca ne păstrează şi ne redau bucuria cei ce-i iubim.
Iar eu, în ultima vreme, cel mai uşor ies din robotism trăind lângă/cu puiul de om pe care-l avem acasă (iar el vă urează pe această cale Craciun fericit şi un an nou plin de bucurii).
Leapşa merge mai departe la:
Crişerb
Codrin
Carmen
Ioana
sâmbătă, 24 decembrie 2011
sâmbătă, 17 decembrie 2011
Make-believe
(Poveste in care unui canin canin i se face templu si un fier rece arde, de unde tragem concluzia ca desi suntem foarte creduli totusi ... dar ia cititi voi si trageti ce concluzii vreti)
Se zice ca era odata, demult, un calugar tibetan care a plecat in pelerinaj in India. La plecare, mama sa l-a rugat sa-i aduca de acolo o relicva pretioasa, ceva care sa-i fie suport credintei sale.
A plecat calugarul nostru.
S-a plimbat el prin India, pe la diverse temple si manastiri, copiind texte sacre si invatand tot felul de ritualuri religioase.
Apoi a luat drumul spre casa.
Tocmai cand mai avea putin pana in satul sau si-a amintit de rugamintea mamei. Ce mai putea face acum? India era la luni de drum departare, nu se putea intoarce.
De unde sa ia el o relicva pretioasa din pustiul inghetat in care se afla.
Intristat ca nu-si poate bucura mama, cauta o solutie ... cand vazu langa el un schelet de caine. O idee ii incolti in minte. Rupse un dinte din dantura scheletului, il curata bine si-l puse intr-o cutiuta din lemn pretios.
Cand a ajuns acasa s-a dus la mama sa si dandu-i cutiuta i-a zis:
-Iata mama, ti-am adus relicva promisa! Este aici dintele lui Buddha!
Il am de la vestita manastire Satta Dhei!
Mama lua cu veneratie cutiuta si o aseza in coltul de rugaciune al camerei sale.
Cu trecerea timpului au venit aici, sa vada minunatul canin, sa i se inchine si se roage la el, mai intai prietenele de barfa ale doamnei, apoi, pe rand, toti sateni.
Unii au gasit la el alinarea sufleteasca, altii s-au vindecat trupeste ... si de la asa minuni s-au hotarat sa ridice un templu.
Zis si facut. Au construit un mic templu inchinat dintelui lui Buddha, la care, incet incet, au inceput sa vina pelerini din intreaga regiune.
Satucul a inceput sa prospere de pe urma vizitelor. A devenit un orasel.
Minunile s-au inmultit, din ce mai multi oameni se vindecau doar la vederea minunatului dinte, se aflase de el in intreg Tibetul.
Micutul templu era deja neincapator si credinciosii au pus mana de la mana si au construit in locul sau, pentru a adaposti pretioasa relicva, Templul Mantuirii Neamului Tibetan
cea mai minunata si impunatoare cladire din tot Tibetul, locul de pelerinaj in care veneau acum si indieni, chiar si aceia din Satta Dhei, care era deja cunoscuta acum ca tara lui Buddha cel stirb.
"Eram acasa in camera mea.
In camera alaturata mama tocmai calca rufele. Am intrat acolo sa vad daca a terminat si vad fierul de calcat pe masa ... se pare ca terminase. Mi-am facut de lucru pe acolo; ating din greseala fierul inca incins si ma ard aici, pe mana.
Ufff!
M-am dus in bucatarie la mama sa ma plang.
- Uite mama ce-am patit, m-am ars cu fierul de calcat!
- Pai cum?
Ii povestesc cum si-mi zice:
- Puiule, eu nu am calcat inca nimic, doar am pregatit locul.
Mergem inapoi la fierul de calcat, pun prudent mana pe el - era rece. Era atat de rece cum n-ar fi putut fi daca mai devreme un pic ar fi fost atat de incins incat sa-mi arda mana ..."
Evident dupa povestea asta si eu si el am incercat de multe ori sa mai atigem fierul de calcat de acasa, inchipuindu-ne ca e fierbinte.
Sincer, nu am incercat deloc varianta in care fierul era fierbinte si noi sa ne imaginam ca e rece ... de ce oare?!
Imi amintesc si acum arsura de pe mana prietenului meu.
Este pentru mine cea mai concreta dovada a faptului ca nu vedem lumea asa cum e ea, ca mintea noastra ne expune o imagine a realitatii modelata prin propriile credinte si convingeri, model atat de puternic incat poate produce efecte fizice.
De cate ori oare ne ard lucruri care-s reci in realitate si ramanem reci la atigerea altora ce sunt fierbinti?
Si cat din ce traim ca "realitate" nu e doar un produs sintetizat de propria minte, inchipuit in intregime sau in parte, departe mult de ceea ce e cu adevarat real?
Cel mai revoltator e insa faptul ca, desi credintele noastre ne influenteaza atat de mult realitatea incat ne poate produce arsura un fier de calcat rece, totusi nu ne sunt la indemana, daca imi imaginez ca-i fierbinte si pun mana pe el ... niet, nu vrea dom'le sa arza!
Daca tot suntem condamnati sa vedem lumea doar asa cum ne-o proiecteaza mintea, macar sa facem filmul care ne place noua; dar nu, nu merge nene!
Desi in mod clar ceva din noi alege ce ne arde si ce nu, oarecum independent de ce e fierbinte si ce nu "afara", totusi se pare ca nu suntem capabili deocamdata sa facem alegerea asta constient.
Sau nu credem asta suficient de puternic ... nici macar cat un bob de mustar, nu?!
Se zice ca era odata, demult, un calugar tibetan care a plecat in pelerinaj in India. La plecare, mama sa l-a rugat sa-i aduca de acolo o relicva pretioasa, ceva care sa-i fie suport credintei sale.
A plecat calugarul nostru.
S-a plimbat el prin India, pe la diverse temple si manastiri, copiind texte sacre si invatand tot felul de ritualuri religioase.
Apoi a luat drumul spre casa.
Tocmai cand mai avea putin pana in satul sau si-a amintit de rugamintea mamei. Ce mai putea face acum? India era la luni de drum departare, nu se putea intoarce.
De unde sa ia el o relicva pretioasa din pustiul inghetat in care se afla.
Intristat ca nu-si poate bucura mama, cauta o solutie ... cand vazu langa el un schelet de caine. O idee ii incolti in minte. Rupse un dinte din dantura scheletului, il curata bine si-l puse intr-o cutiuta din lemn pretios.
Cand a ajuns acasa s-a dus la mama sa si dandu-i cutiuta i-a zis:
-Iata mama, ti-am adus relicva promisa! Este aici dintele lui Buddha!
Il am de la vestita manastire Satta Dhei!
Mama lua cu veneratie cutiuta si o aseza in coltul de rugaciune al camerei sale.
Cu trecerea timpului au venit aici, sa vada minunatul canin, sa i se inchine si se roage la el, mai intai prietenele de barfa ale doamnei, apoi, pe rand, toti sateni.
Unii au gasit la el alinarea sufleteasca, altii s-au vindecat trupeste ... si de la asa minuni s-au hotarat sa ridice un templu.
Zis si facut. Au construit un mic templu inchinat dintelui lui Buddha, la care, incet incet, au inceput sa vina pelerini din intreaga regiune.
Satucul a inceput sa prospere de pe urma vizitelor. A devenit un orasel.
Minunile s-au inmultit, din ce mai multi oameni se vindecau doar la vederea minunatului dinte, se aflase de el in intreg Tibetul.
Micutul templu era deja neincapator si credinciosii au pus mana de la mana si au construit in locul sau, pentru a adaposti pretioasa relicva, Templul Mantuirii Neamului Tibetan
------------------------------------
Un bun prieten din Dragasani, pe care-l salut cu drag aici, aratandu-mi o arsura pe dosul palmei, imi povestea cum s-a ales cu ea:"Eram acasa in camera mea.
In camera alaturata mama tocmai calca rufele. Am intrat acolo sa vad daca a terminat si vad fierul de calcat pe masa ... se pare ca terminase. Mi-am facut de lucru pe acolo; ating din greseala fierul inca incins si ma ard aici, pe mana.
Ufff!
M-am dus in bucatarie la mama sa ma plang.
- Uite mama ce-am patit, m-am ars cu fierul de calcat!
- Pai cum?
Ii povestesc cum si-mi zice:
- Puiule, eu nu am calcat inca nimic, doar am pregatit locul.
Mergem inapoi la fierul de calcat, pun prudent mana pe el - era rece. Era atat de rece cum n-ar fi putut fi daca mai devreme un pic ar fi fost atat de incins incat sa-mi arda mana ..."
Evident dupa povestea asta si eu si el am incercat de multe ori sa mai atigem fierul de calcat de acasa, inchipuindu-ne ca e fierbinte.
Sincer, nu am incercat deloc varianta in care fierul era fierbinte si noi sa ne imaginam ca e rece ... de ce oare?!
Imi amintesc si acum arsura de pe mana prietenului meu.
Este pentru mine cea mai concreta dovada a faptului ca nu vedem lumea asa cum e ea, ca mintea noastra ne expune o imagine a realitatii modelata prin propriile credinte si convingeri, model atat de puternic incat poate produce efecte fizice.
De cate ori oare ne ard lucruri care-s reci in realitate si ramanem reci la atigerea altora ce sunt fierbinti?
Si cat din ce traim ca "realitate" nu e doar un produs sintetizat de propria minte, inchipuit in intregime sau in parte, departe mult de ceea ce e cu adevarat real?
Cel mai revoltator e insa faptul ca, desi credintele noastre ne influenteaza atat de mult realitatea incat ne poate produce arsura un fier de calcat rece, totusi nu ne sunt la indemana, daca imi imaginez ca-i fierbinte si pun mana pe el ... niet, nu vrea dom'le sa arza!
Daca tot suntem condamnati sa vedem lumea doar asa cum ne-o proiecteaza mintea, macar sa facem filmul care ne place noua; dar nu, nu merge nene!
Desi in mod clar ceva din noi alege ce ne arde si ce nu, oarecum independent de ce e fierbinte si ce nu "afara", totusi se pare ca nu suntem capabili deocamdata sa facem alegerea asta constient.
Sau nu credem asta suficient de puternic ... nici macar cat un bob de mustar, nu?!
vineri, 9 decembrie 2011
Somn usor
Dupa ce l-am adus in camera adormit si l-am lasat asa o vreme:
Cand s-a trezit s-a uitat uimit in jur cu o faţă care spunea: "Unde m-au adus nene ăştia? Ce caut eu aici?"
Cand s-a trezit s-a uitat uimit in jur cu o faţă care spunea: "Unde m-au adus nene ăştia? Ce caut eu aici?"
joi, 8 decembrie 2011
Alba Carolina
Eu am mai fost in Alba Iulia acum vreo 10 ani.
La vremea aceea cetatea Albei era ingropata, cu ziduri si cu porti in ruina.
Nu stiam ca s-au facut lucrari de restaurare si nu ma asteptam sa vad ce am vazut ...
(Pozele sunt incarcate cam haotic - m-a ajutat un pic Daniel la organizarea lor, scuzati-ne)
Inca se mai lucreaza la renovare, se cam face arheologie cu excavatorul (asta ar fi o problema) dar va recomand cu caldura sa vizitati cetatea Alba Carolina.
Nu am vazut castrul roman, nici catedrala catolica, celula lui Horea ... dar stiu ca o sa mai trecem pe aici. Later edit: Iata si un video cu cetatea vazuta din avion
La vremea aceea cetatea Albei era ingropata, cu ziduri si cu porti in ruina.
Nu stiam ca s-au facut lucrari de restaurare si nu ma asteptam sa vad ce am vazut ...
(Pozele sunt incarcate cam haotic - m-a ajutat un pic Daniel la organizarea lor, scuzati-ne)
Turcii de pe poarta III.
Poarta III
Victoria?
Locul asta mi-l amitesc plin de pamant, fara pod, lumini, poteca de granit ... uimitoare transformare.
Gasiti si soldati in uniforme ale armatei austriece dispusi sa pozeze
El nu e de acolo, l-am adus noi.
Inca se mai lucreaza la renovare, se cam face arheologie cu excavatorul (asta ar fi o problema) dar va recomand cu caldura sa vizitati cetatea Alba Carolina.
Nu am vazut castrul roman, nici catedrala catolica, celula lui Horea ... dar stiu ca o sa mai trecem pe aici. Later edit: Iata si un video cu cetatea vazuta din avion
marți, 6 decembrie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)