Dialog interior

Se zice că la un moment dat iepurele a facut rost de cateva ouă şi şi-a propus să facă omletă.
Buun ... dar de unde tigaie ca nu avea bietul de el.
"Tigaie are ursul!" şi-a amintit iepurele şi a pornit spre bârlogul ursului ...
Pe drum iepurele nostru a început să cugete:
"Bine, bine! Eu îi cer tigaia ursului, dar o sa mi-o dea aşa, pe gratis?
Nuuu! E frumos să-i dau şi lui puţin din omletă ... un sfert o să-i dau!"
Merse mai departe...
"Dar eu vin cu ouăle el cu tigaia ... e clar ca ursul o să ceară jumi-juma! Eh, asta este, o să-i dau jumătate!"
... şi iată că ajunse la uşa bârlogului ...
"Dar ăsta o să zică să împarţim proporţional cu greutatea fiecăruia ... o să ceara trei sferturi din omleta mea ... of ... mor de foame!"
... şi întristat bătu în uşa bârlogului ...
"Băi ce prost sunt! Parcă nu l-aş şti pe urs! E de o lăcomie fără măsură ... ce-i pasă lui de mine. O să-mi ia toată omleta şi eu o să rămân flămând!"
... Tocmai atunci uşa se deschise şi în prag apăru somnoros, ursul. Iepurele văzându-l zise:
- Ascultă băi nesimţitule, fac ceva pe tigaia ta! Eu din omletă nu-ţi dau ... e clar?

Oare cât de rar vedem realitatea şi cât de des ajungem să percepem doar o palidă reflectare a sa în mintea noastră, alterată de idei pre-concepute şi de impulsuri pornite din subconştient?

Evident, vedem ce vrea mintea nostră să vedem, viaţa ne dă lecţii pe care fiecare le înţelege în felul său şi îşi structurează pre-judecăţi pe măsura imaginii ce şi-a format-o despre sine şi lume.

Este oare bine să lăsăm lucrurile în voia lor din acest punct de vedere sau se merită uneori - în drum spre o tigaie - să nu ascultăm vocea interioară ce tot împarte omleta şi să ne confruntăm fără pre-judecăţi cu realitatea?