Libertate si responsabilitate

Citeam pe undeva ca libertatea isi are extraordinare delicii dar si neplacute consecinte … Cu totii am trecut prin momente in care ne-am dorit mai multa libertate (ca individ, ca grup … in 22 decembrie 1989 ca popor). Cu totii am ajuns sa gustam din acest fruct dulce-amar al libertatii si probabil am constientizat ca libertatea absoluta numai nebunii o pot avea!

De ce ne e atat de greu sa intelegem ca obtinerea unui anumit grad de libertate implica si asumarea unor responsabilitati in acea directie?

Unde se incheie autocontrolul de bun simt si unde incepe autoingradirea libertatii … acceptarea unor lanturi mentale ce ne limiteaza libertatea mai mult decat e firesc necesar? Care e calea de mijloc aici? Si in cazul asta, asa cum se petrece cu multe in viata, invatarea si intelegerea cred ca se realizeaza tot repetand greseli pana invatam din ele … ciudat e insa ca nu toti invatam aceleasi lucruri, nu?!

Si cum libertatea absoluta nu o au decat nebunii, mai e o varianta de analizat: sa te prefaci nebun pentru a te bucura de o libertate fara niciun fel de responsabilitati. Nimeni nu-ti va mai pretinde sa dai dovada de autocontrol … nimeni nu-ti va mai cere sa te autocenzurezi … ce viata frumoasa! Poate ca evitam nebunii tocmai din invidie - ei sunt mai liberi decat noi, ei nu au nicio raspundere, noi prea multe! Dar va dati seama ca aceasta libertate absoluta a nebunului poate face rau societatii ... "cetatii" ... si e deci normal ca nebunul cel prea-liber sa fie izolat, sa-i fie ingradita libertatea prea nociva ...

Eu cred ca asumarea unei libertati responsabile, capacitatea de a te controla in conditiile in care nimic obiectiv nu te ingradeste sunt calitati ale unui om matur … “responsabil”. Dar oare derapajele catre iresponsabil … catre nebunul din noi, nu sunt cele ce ne fac sa ne simtim mai vii? De aceea percepem oare ca fiind inert si “neinteresant” omul responsabil?

Incurcata treaba …

Uite cu ce-mi bat eu acum capul!