Omul in cautarea rostului vietii

Odata, demult, am cunoscut un nene, evreu de origine, care fusese nus'ce secretar de stat in ultimul guvern comunist (sau mai bine zis, in ultimul guvern de dinainte de "revolutia" din 89) si apoi, pentru o vreme, vicepresedinte al FSN, PDSR, PLD, PSD, PNL, UNPR, BOR, USL sau sub ce acronime s-au ascuns comunistii si securistii dupa revolutie.
Discutand despre mineriadele de dupa si de opresiunea comunista de mai-nainte, el imi zice un banc:

La o defilare de 23 august,discutau plictisiti in prezidiu doi vechi comunisti evrei.
Privind multimea, la un moment dat unul zice:
-Mai tineti minte,tovarasu' Popescu ... Auschwitz, ce vremuri!
Celalalt:
-Daaa, tovarasu' Ionescu, cee vremuri!

What?
Ce a vrut sa zica cu bancul asta?
Vazandu-ma nedumerit, tova... domnul Dumitru imi explica:

-Aveau nostalgia acelor vremuri grele din lagar, unde, din cauza teribilelor circumstante exterioare, ei se simteau atat de apropiati unii de altii, de uniti, de solidari, cum nu s-au mai simtit niciodata nici inainte, nici dupa aceea. 

Una dintre ultimele carti citite de mine este "Man's search for meaning" a lui Viktor Frankl. E povestea din lagar a unui psiholog care si-a gasit in cele patite acolo un rost de a trai, un sens dat vietii.
Cica Freud ar fi zis odata:
Expuneti o multime cat mai pestrita de indivizi la aceleasi conditii de privare, de lipsa, de infometare si veti vedea ca pe masura ce nevoia de hrana va creste diferentele superioare dintre indivizi se vor estompa si in locul lor va aparea manifestarea uniforma a aceleiasi nevoi gregare. 

Parca tocmai pentru a testa aceasta teorie a lui Freud, Hitler a inventat lagarele de exterminare.
Ei bine povestea asta e tocmai una din multele dovezi ale faptului ca Freud a gresit in teoria elaborata pe canapeaua sa de plus.
Oamenii din lagar nu au ajuns sa fie o multime de animale a caror unic tel era satisfacerea nevoii primare de a manca ... chiar daca lagarul nu numai ca i-a privat de hrana, mai mult, vedeau mereu camarazi urcand spre cer prin cosurile fumegande si nu stiau de niciunul care sa fi reusit sa evadeze, sa scape cu viata din teribilul cosmar de care aveau parte.
Lagarul nu i-a facut animale, dimpotriva, lagarul a fost pentru multi un mediu in care au descoperit adevaratele valori ale vietii, cele ce nu-ti pot fi luate nici atunci cand fizic nu mai ai nimic; chiar si atunci cand nu mai esti decat un numar - 0722... tot mai ramane in tine ceva de pret, ce-ti da sens si rost. A nu se intelege ca e de laudat cu ceva Hitler pentru asta - ideea e ca chiar si in cele mai teribile conditii cu care au trebuit sa se confrunte oamenii tot si-au gasit puterea de  a ramane oameni.

Frankl a descoperit ca chiar si atunci cand omului nu i-a mai ramas nimic in lumea asta, el poate totusi sa cunoasca fericirea, fie doar si pentru o clipa, de exemplu contempland in suflet persoana iubita, care nici nu mai conta daca mai e sau nu in viata.

Aceeasi stare o traieste privind printre zabrelele vagonului apusul spre muntii Salzburgului, sau ascultand arii de opereta cantate la cantina, pentru un polonic de zeama, de catre un vestit tenor, pe vremuri gras ca Piedone, acum cu putin peste 40 de kile.
Mi-e clar ca nu pentru toti a fost asa.
Nu stiu in ce masura ne putem inchipui, chiar citind despre ororile din lagare, sau vazand fotografii si filme (in paranteaza fie spus - cand Eisenhower a vizitat lagarele de concentrare si a vazut cumplitul peisaj, a ordonat sa se faca cat mai multe fotografii si filme, sa fie pastrate si conservate pentru ca nu va trece mult timp si vor aparea idioti care sa nege ca aceste grozavii s-au intamplat cu adevarat).


Se zice ca sunt doua moduri prin care putem sa dam/gasim un rost, un sens vietii:
- un mod activ - dam sens vietii prin ce facem, prin ce creem, prin ce dam lumii ca urmare a actiunilor noastre;
- un mod contemplativ - dam sens vietii traind bucuria, iubirea, compasiunea, fericirea ... tot pachetul de emotii pozitive, to ce ne face sa ne simtim vii si ne scoate din visele si fantasmele noastre pentru a fi martori la ce ne da lumea noua.

Frankl considera ca un al treilea mod de a trai sensul vietii este acela de a indura cu curaj si demnitate suferinta care este impusa si nu poate fi inlaturata ... de a practica cele doua de mai sus chiar si atunci cand presiunea mediului exterior te impinge spre animalitate.

Un citat:
"Oamenii de treaba formează o minoritate. 
Ba, mai mult, ei întotdeauna vor rămâne o minoritate. 
Şi totuşi, în ei văd eu provocarea de a ne alătura minorităţii. 
Căci omenirea se găseşte într-o stare rea, dar aceasta va deveni încă şi mai rea dacă fiecare dintre noi nu va da tot ce poate mai bun.
Asa ca trebuie sa fim vigilenti - vigilenti in dublu sens, caci de la Auschwitz stim de ce e capabil omul iar de la Hiroshima stim pe ce mizeaza."


E o carte ce merita citita si un subiect bun pentru meditat.