Ars gratia artis

In faţa Muzeului Naţional de Istorie este normal să avem şi noi o statuie simbol, nu?
Dacă în Piaţa Palatului, centru fierbinte al aşa-zisei Revoluţii avem o mare ŢEAPĂ cu-n cartof în vârf, trebuia şi trecutul nostru glorios să-l cinstim cumva, nu?
Daaaaa!
Şi ce reprezentare mai inspirată a istoriei nostre multiseculare, multimilenare chiar, decât o statuie a unuia cu capra vecinului ... că eu asta văd ...
Eu văd un om care seamănă la figură cu strămoşul nostru Traian (nu Băsescu,  băi fanaticilor, ci împăratul roman). Omul ăsta ţine în braţe o capră; cică ar fi lupoaică, dar eu ţâţe aşa nu am văzut decât la capre. Şi sunt trei ... e mutantă!
O ţine fără mâini dar nici cuuuuu ... cuuu ... cucu, ca în banc ... Şi atunci de ce l-a dezbrăcat pe măritul Împărat? Să arate că nu era viril precum Motumbo?
Şi ce e chestia aia ce iese din gâtul caprei-lupoaicei?
A treia mână a lui Traian?
Sau lupoaica are trompă?
Eu zic că statuia asta ne reprezintă ... voi ce credeţi?

sursa imaginii este adevarul.ro iar capodopera o puteţi admira în faţa Muzeului Naţional de Istorie a României.

The war against sleep

O lectură de Paşte:
"The War Against Sleep - The Philosophy of Gurdjieff" de Colin Wilson

"Omul e adormit, trăieşte într-un somn adânc mereu.
El crede că are o conştiinţă trează în timpul zilei, crede că ea e deosebită de starea inconştientă în care se scufundă în fiecare noapte. 
Asta e probabil cea mai mare greşeală pe care o face. În realitate, când ne trezim dimineaţa, noi pur şi simplu intrăm într-o altă formă de somn. Noi doar reacţionăm la impulsuri exterioare, făcând azi ce-am făcut ieri şi o să facem şi mâine.
...
E mai simplu de înţeles dacă am numi ROBOT această conştiinţă adormită.


Am un robot în partea inconştientă a minţii mele, un robot ce face diferite lucruri pentru mine. Atunci când învăţ să scriu la tastatură ori să conduc maşina, sau atunci când învăţ o limbă străină, trebuie să fac toate acestea în mod dureros şi conştient, pas cu pas. Dar curând valetul meu robot preia sarcinile de la mine şi ajunge el să scrie sau să conducă maşina, face acestea mai repede şi mai eficient decât mine. Acest robot este de o inestimabilă importanţă. Atunci când eram copil, el era mult mai puţin eficient şi în consecinţă, eu eram neîndemânatic şi tot ceea ce făceam trebuia să fac cu mari eforturi. Acum robotul acesta preia o mare parte din greutăţile vieţii de pe umerii mei.


Există însă o problemă. El nu face numai lucrurile pe care aş vrea să le facă - cum ar fi să scrie ori să vorbească franţuzeşte. El face şi lucruri pe care nu vreau să le facă. Mie-mi plac muzica şi poezia; dar după ce ascult o simfonie de câteva ori aceasta îşi pierde din impactul pe care-l are asupra mea pentru că robotul ascultă în locul meu. Daca-s ocupat, el mănâncă în locul meu. Poate chiar să facă dragoste cu soţia mea în locul meu. Ajung să pierd o mare parte ceea ce e interesant şi proaspăt în viaţa mea deoarece am ajuns să depind de acest robot. 


De fapt Gurdjieff vorbeşte despre acest robot şi despre faptul că am ajuns sclavii lui, deşi noi îi suntem stăpânii.
Acest robot poate fi scos din funcţiune cu câteva pahare de vin, de exemplu. Iar atunci vedem lucrurile într-o nouă perspectivă.
Drogurile, cum ar fi mescalina sau LSD-ul, paralizează complet robotul, şi în consecinţă omul este confruntat cu realitate ce-i pare înflăcărată, magică; o floare ori un copac îi pot părea atât de reale şi de vii încât să-l fascineze, oferindu-i o experienţă de o nedescrisă bogăţie.
Dar problema e că aceste droguri scot complet din funcţiune robotul. Şi nu asta dorim. Robotul a apărut în noi pentru că ne-am dorit mai multă libertate. Nu e sănătos să-l paralizăm. De fapt, atunci când trăim libertatea aceasta pe care ne-am dorit-o, Eu-l real şi robotul par să fie într-un perfect acord. Fotbalistul se poate antrena ani de zile să joace bine şi se întâmplă dintr-odată să treacă de o barieră interioară şi brusc nu mai poate juca prost; jocul se joacă în el. Sau un muzician ce poate ajunge atunci să cânte la un instrument cu o curioasă perfecţiune, reuşind să realizeze fără efort lucruri ce şi lui i s-ar fi părut imposibile până atunci.
Acest gen de perfecţiune nu poate fi atins prin substanţe psihedelice. Această condiţie necesită cooperarea dintre eu-l meu real şi robot. "

Aş fi citat cam toată cartea dar zice pe undeva prin ea că robotului îi plac mult lucrurile noi şi interesante, vrea să viseze la ele ...

Danez pe tobogan

Ieri ne-am plimbat prin parcul IOR si ...

... nu mai zic altceva ca sa nu rasucesc vreun cutit ...

Cioc-cioc

Si-a revenit

Înainte de revoluţie era un banc despre modul în care securiştii îşi ziceau unul altuia tradiţionalul salut  de Paşte:
- Tovarăşul Cristescu si-a revenit!
- Am fost informat, tovarăşe! Am fost informat!

Inception

Motto: Să nu faci niciodată un lucru pentru prima dată.

În continuarea celor povestite la Să nu crezi tot ce gândeşti ...în vara lui 1998 era o mare goană după Coca Cola prin cercul meu de prieteni; dacă trimiteai x etichete lui Coca ori lui Cola, ele îţi dădeau un pager Philips.
Nu ştiu cât aţi trăit goana asta sau cât v-o amitiţi, la mine însă legat de ea eu am o amintire aparte.
Prietenii mei au strâns etichete de peste tot de pe unde au putut şi de la atâta elan în a vâna pagere Eco au obţinut unul în plus şi au zis să mi-l dea mie.

Era primul dispozitiv de acest gen pe care puneam mâna aşa că pe de o parte trăiam o fascinaţie deosebită dar pe de altă partee ehehehe ...
Mi l-au scos din cutie şi au început să-mi explice:
Uite aici apeşi ca să citeşti mesajele!
Aici scrie câte ai primit, de aici modifici data şi ora, poţi să-l pui să sune dimineaţa ca să te trezească ... 
A urmat o enumerare de instrucţiuni ce mi s-a părut multe, ameţitoare, obositoare.
Enumerarea aceasta mi-a alimentat rapid un complex:

Nu o să pot niciodată să fac asta! Niciodată!

Păi cum să ţin eu minte că dacă apăs pe butonul de sus pot citi mesajul, cu cel de jos pot să trec de la un mesaj la altul ... 
Care buton e sus şi care jos?
Cum zicea că-l fac să sune dimineaţa? 
Dar ora exactă de unde i-o pun?
Nu o să-l pot folosi niciodată ...

M-am întors acasă cu demoniacul dispozitiv în cutie. Era deja noapte şi eram obosit, dar mi-am zis să-mi alimentez în continuare complexul apăsând butoanele şi încercând să-mi amintesc ceea ce o fată (culmea) părea să ştie foarte bine ...
Deci de unde zicea că se porneşte?
Cum de putea să apese pe butoane cu degetele de la mâna cu care-l ţinea?
Aaa, device-ul e pentru dreptaci ... eu îl ţin cu stânga ... 

Se zice că undeva prin creierul nostru, în zone ce au apărut devreme pe scara evoluţiei, pe vremea când vertebratele încă nu ieşiseră din apă, ei bine de pe atunci au fost întiparite în creier două reacţii reflexe la stimuli exteriori - luptă sau fugi.

Cum impulsul ancestral de a fugi îl primisem chiar de când am văzut cât e de "dificil" de butonat aparatul, iar de la acest impuls primar îmi construisem fantasma neputinţei, eram deja stăpânit de o stare neplăcută ... o să-l dau altcuiva, sau mai bine îl uit acasă şi nu-l iau cu mine la Bucureşti ... pager?! Ce-mi trebuie mie pager?! Hai să mă culc!
Stăteam întins în pat şi nu puteam să adorm. Era o ciudă în mine, o revoltă amestecată cu neputinţă, stăteam treaz, contractat, plângându-mi de milă: Nu pot! Chiar nu pot! Mi-e ciudă pe mine că nu pot, dar nu pot! Cum să te descurci cu atâtea butoane?! Trei, îţi dai seama! Trei, dar care fac atâtea lucruri! Nu pot!

M-am ridicat, mi-am zis să fac ceva ca să dau starea asta la o parte, să meditez la/cu ceva ca să nu mai mă simt aşa.
M-am liniştit după un timp şi am ascultat vocea raţiunii - sunt mii de pagere d'astea, mii de oameni le folosesc, chiar nu pot face lucruri pe care mii de oameni le fac?! Are trei butoane, măi nene! Ce poate fi atât de greu?! Sunt mii de oameni ce se desurcă cu aceste trei butoane - deci se poate!
Am luat aparatul, un creion şi o hârtie şi am început să scriu ce vad că se întâmplă dacă apăs pe fiecare dintre teribilele butoane. Am descoperit ca dacă ţin apăsat mai mult pe unul se aprinde un beculeţ şi pot citi mesajul pe întuneric. În seara aceea am devenit din neputincios, cel mai tare'n pager ... M-am culcat liniştit, buimac ... probabil noaptea a fost plina de vise cu butoane.
A doua zi, când îmi făceam bagajul ca să plec la Bucureşti, m-am uitat în cutia pagerului şi am găsit acolo instrucţiunile de folosire ale dispozitivului ... ce face dacă-i apeşi butoanele! Too late, my friend, too late! Already I'm the king of my castle!

Şi permiteţi-mi să corectez mottoul:

Nothing is impossible, the word itself says 'I'm possible'!

ps: Nu uita, să nu crezi tot ce gândeşti!