De-a lungul timpului am trait diverse stari carora le-am dat semnificatii "spirituale", le-am asociat cu imaginea ce mi-am facut-o despre "cale", "evolutie" sau "maestru".
A fost un moment in care am descoperit cu uimire ca, daca am atitudinea mentala potrivita le pot re-produce, le pot genera. Am inteles atunci - prin experienta - ca aproape toate trairile mele "pretioase" sunt intr-un fel sau altul rodul mintii.
Descoperirea aceasta m-a dezamagit oarecum si m-a facut sa privesc cu ochi critici atat trairile mele cat si ale altora.
Au inceput sa ma amuze sau uneori sa ma revolte relatarile exaltate ale diversilor colegi sau prieteni, dar si inchipuirile dulci insa lipsite de substanta pe care le "traiam" si eu cand ochiul critic se inchidea pentru cateva clipe.
Tot ce mi-am inchipuit imi pot reinchipui - pot trai aceleasi stari, poate nu la fel de intens si imbatat de ele, dar stiu clar ca sunt la fel.
Toate aceste experiente nu le consider acum lipsite de valoare, ele isi au rolul lor si si-au adus contributia la modelarea mintii mele. Insa faptul ca mintea le produce ma face sa nu le consider elemente de ghidare in viata, pietre de hotar.
Exista insa ceva ce am trait si nu pot reproduce la vointa, nu-mi poate fi adus in constiinta de imaginatie. Exista "ceva"!
Prima data cand am trait acest "ceva" si imi amintesc clar, recunoscandu-l ca atare, a fost in clasa a XI-a ... aveam de rezolvat o problema de algebra.
M-am chinuit vreo ora sa caut o rezolvare si nu gaseam nimic. Am incercat diverse artificii de calcul, nu a mers niciunul. La un moment dat profesorul meu s-a uitat pe caiet si vazandu-mi incercarile a ras si mi-a spus sa fac o notatie, o inlocuire ... sa fac un truc ... si atunci totul a fost clar - era atat de simplu!
Dar pe langa intelegerea asta s-a mai petrecut ceva; mintea se blocase contempland rezolvarea atat de simpla a problemei, gandurile curgeau foarte incet si dincolo de ele era "ceva" ce-mi dadea o stare de bucurie, de fericire, de pace si liniste ce ma coplesea. Imi amintesc ca starea asta a persistat destul de mult timp si ca ma putea refixa o vreme in acel "ceva" - sursa de fericire si dulceata sufleteasca.
De atunci pot spune ca putine lucruri pe lumea asta se pot compara cu bucuria rezolvarii unei probleme de matematica.
Aceasta prima experienta e cea mai bine fixata in sufletul meu, in timp au urmat si altele.
Cauzele exterioare ce le-au provocat au fost diverse...de la tehnici de concentrare pana la momente de furie sau frica.
Un alt moment in care l-am trait intens si am putut observa "ceva"-ul a fost urmatorul: impreuna cu iubita, asteptam tramvaiul seara tarziu, pe o strada cam intunecoasa a Bucurestiului. Luna era aproape "plina" si spre ea, pe cer am vazut amandoi o chestie ciudata ce se misca usor, parca in bataia vantului.
Ce sa fie oare?
Nu gaseam nicio explicatie ...
Nu era nor, nu era un obiect zburator, micile sale miscari erau haotice ...nimic nu se potrivea ...
Ce era oare?
Nu reuseam sa intelegem, am inceput sa fabulam ... pare a fi o vrajitoare pe o matura, sigur nu e purcelul zburator ...
Ce era?
La un moment dat vantul a rotit misteriosul obiect si am putut vedea clar ... era un scaun cu spatar suspendat in aer, pe o sarma intinsa intre doua cladiri mai inalte din zona.
Ei bine scaunul asta m-a adus iarasi la acel "ceva"; desi in mod clar mai gandeam, comentand in minte miraculoasa vedenie, eu nu mai eram prins de acele ganduri, ele curgeau undeva departe de mine.
M-am simtit smuls cu viteza dintr-o carcasa ingusta in care gandurile isi aveau locul si-si faceau jocul, in care mintea era cumva blocata si m-am trezit lipsit de limite, savurand o fericire senina, o bucurie duioasa,luminoasa si dulce ce-mi inunda sufletul. Desi stiu ca toata aceasta experienta a durat doar cateva secunde, durata ei in inima mea a fost cu mult mai mare - a fost o scurta eternitate. M-a imbogatit sufleteste; desi amintirea acestui "ceva" imi dau seama ca e incompleta, acum il pot recunoaste mai clar; ii simt prezenta in iubire - stiu ca dincolo de ea e "ceva", cum simt ca e "ceva" in contemplarea naturii sau in bucuria revederii unui drag si bun prieten, e "ceva" in placerea de a face dragoste. Este in dor si-n regasire, in furie si in iubire, e in tot ce ne face prea-plini, intregi. Sunt melodii pe care cand le ascult sunt pe aproape de "ceva"-ul acesta.
Acest "ceva" nu-l pot reproduce, nu mi-l pot imagina, chiar daca amintirea sa exista, legata de diversele momente in care l-am trait, unele absurde. Nu mi-l pot genera imaginandu-l, desi uneori parca as fi in preajma sa, desi il simt aproape, nu mi-l pot provoca eu.
Au fost situatii in care, prins in vartejul actiunilor si gandurilor, am devenit deodata constient ca acest "ceva" a fost acolo dar nu l-am putut prinde; e cumva ca senzatia pe care o ai cand ajungi intr-un loc si constientizezi ca pe acolo tocmai a trecut cineva drag, ii simti parfumul, prezenta, parca l-ai vazut cu coada ochiului ... tocmai a plecat.
Nu stiu ce e acel "ceva" al tau pentru tine dar stiu ce imi inchipui eu ca e. Mintea pune totul in tipare, iar a ta, cand e uimita sau surprinsa, se blocheaza si lasa "ceva-ul" sa preia controlul. Cumva nu mai esti robul mintii pt cateva clipe. Am auzit despre asta si prin zen, stii cu maestrii care ii socheaza pe discipoli pt a atinge nu stiu ce stare. Intrebarea e, cum faci sa gasesti "ceva-ul"? Pai logic :) ar fi sa lasi mintea sa taca. Dar mintea nu se poate amuti singura, trebuie sa fie altceva, ceva deasupra mintii, acel ceva care poate sa contemple mintea si gandurile dar care nu se identifica cu ele. Doar sa fii, aici si acum, poate doar pt cateva clipe, dar ar fi o chestie daca ai reusi sa reproduci si asta, nu? ;)
RăspundețiȘtergere