Prima impresie

Primele mele impresii trăite în goana maşinii, despre ţinuturile astea situate mai la vest de Românica, ar fi următoarele:

Nene, la ăştia nu există praf ... nu-i praf pe drumuri – după două săptămâni de colindat şi 3000 de kilometrii parcurşi, nu mai am pe maşinuţă nici măcar praful cu care plecai din România. Nu-i praf nici prin casă ... nu am văzut praf nici în locuri în care ar fi practic imposibil de şters.

Motivat de zicala “Să moară şi capra vecinului”, am produs totuşi o doză de praf scuturând păturica adusă de acasă şi ştiind că, cel puţin în România, praful se reproduce, am certitudinea că în puţin timp se va umple de praf tot Occidentu’.

Totul e p’acilea mai mare … de exemplu au şi ei o cascadă şi asta-i cea mai mare din Europa (nu mai zic că drumul până la ea – un drum obişnuit de munte – cam bate mândrul nostru Transfăgărăşan … şi nemţălăii ăştia şi l-au făcut pe la 1900); mai au şi un gheţar – îi zice Grossnuştiucum – şi ăsta e cel mai mare la ceva … şi până la el au făcut drum austriecii – cam tot pe la 1900 – iar de pe drumul ăsta poţi să-i scuipi în creştet pe Moldoveanu şi Negoiu, aşa e de sus. Vizitarăm şi noi un castel - ăsta ne bate Râşnovul atât la mărime cât şi la modul în care e conservat şi exploatat turistic …

Şi încă ceva: îmi spunea cineva că o să-mi dau seama de deosebirea între orient si occident când o să intru în prima toaletă austriacă.

Da dom’le, aşa e!

Dacă te urci pe munte în Austria, undeva departe, la Gross-cuca-măcăii-nsen de la ei, dacă vrei să faci pipilică, nu e nevoie să te uşurezi în mijlocul naturii, ai nene toaletă ... şi dacă-ţi cade vreo napolitană pe jos pe acolo, îţi spun că poţi s-o ridici şi s-o mănânci cu încredere – acesta nu e un sfat ci o metaforă mai degrabă, pe care o formulez astfel pentru a înţelege cam cât e de curat.

Hehe, multe ar mai fi de spus … vor mai urma!

În loc de încheiere: La plecare, pe drumul spre ieşirea din ţară, am trecut pe lângă un individ mai bronzat cu BMW-eul tras pe dreapta, ce făcea semne disperate că a rămas în pana prostului şi spera să-şi găsească fraierul … mi-am amintit de el acum când mă gândeam la “mândria de a fi român”, care mi s-a cam blegit de când am pus piciorul pe alte meleaguri.

Cu ce să fii mândru că eşti român?

Cu Brâncuşi şi Coandă care sunt mai mult franceji decât români?

Cu Eminescu, I. L. Cracegoale, Grigorescu şi Enescu?

Adică ne bazăm mândria pe oameni pe care nenorocul i-a sortit să se nască aici şi nu în alte locuri unde ar fi fost mult mai apreciaţi, cunoscuţi şi iubiţi. Ne mândrim cu oameni despre care, aşa consideră deştepţii puşi să ne conducă pe noi acum, copii noştri nu trebuie să ştie nimic la examenul de Bacalaureat?

Să fim mândri cu munţii şi cu marea noastră?

Deci cu locuri pentru care nu avem niciun merit că le avem şi de care ne batem joc în orice ocazie – ce face românul burtos imediat ce şi-a luat “gipan”? Merge pe Valea Prahovei la un grătar în aerul curat de la munte, să-şi asculte manelele şi să-şi bea bericica în “linişte”, iar la plecare îşi lasă semnătura prin peturi şi resturi de tot felul.

În concluzie, fraţilor, suntem cu mult în urmă şi impresia mea este că distanţa tot creşte, pentru că în cei douăj’de ani ce trecură de la “revoluţie”, cu noi nu s-a petrecut nicio evoluţie (nici măcar una interioară); noi am făcut – de la vlădică până la opincă – lucrul la care se pricep românii cel mai bine.