Fiecărui om îi este dată cheia de la porţile iadului.
Aceeaşi cheie deschide însă şi porţile raiului.
Un samurai a venit la un călugăr Zen şi l-a întrebat:
-Este adevărat că există Rai şi Iad?
-Cine eşti tu? – l-a întrebat călugărul.
- Eu? Sunt vestitul samurai Kioshi Dălagioale, din clanul Kotonoga! Sunt un vestit maestru al mânuirii sabiei! – a răspuns samuraiul.
- Tu samurai?!... Nu vezi ce faţă de cerşetor ai? Cât eşti de caraghios cu hainele astea! Ţi le-a croit Botezatu? Eşti crăcănat ca o raţă. În viaţa mea nu am văzut făptură mai ridicolă! Tu samurai?! Hahaha!
Samuraiul s-a înfuriat atât de tare, încât a pus mâna pe sabie şi a scos-o pe jumătate din teacă.
Călugărul o ţinea pe a lui:
- O, ai şi o sabie! De unde oi fi furat-o? Sau e una de jucărie?! Pun pariu că pe undeva pe străzile oraşului un copilaş plânge că i-ai furat săbiuţa! Maestru al mânuirii sabiei, zici?! Păi tu nu vezi, măi răţoiule îngâmfat, că nici nu poţi s-o scoţi din teacă?!
Samuraiul, în culmea furiei, a scos hotărât sabia din teacă, ridicând-o deasupra capului, hotărât să decapiteze impertinentul său interlocutor.
Atunci călugărul a zis:
- Acum … se deschid porţile Iadului!
Samuraiul se opri, înţelegând. Puse ruşinat sabia la loc în teacă şi se înclină respectuos.
- Iar acum se deschid porţile Raiului! zise călugărul.
----------------------------------------------------
În budhismul tibetan se zice că oamenii se împart în
cinci mari familii, în funcţie de emoţia negativă - otrava - ce îi caracterizează.
Se zice de asemenea că fiecare dintre otravurile de familie se poate transforma într-un nectar, pe atât de dulce pe cât de amară e otrava.
Cele cinci familii sunt următoarele:
- familia Ratna a cărei otravă este orgoliul, familia acelora ce se cred deţinătorii unor nepreţuite comori, pe care ceilalti nu le au şi nu le vor avea vreodată.
- familia Vajra a celor ce se lasă orbiţi de furie şi ură.
- familia Padma a celor lipsiţi de control , subjugati de dorinţe şi vicii.
- familia Karma a celor a căror emoţie negativă este invidia sau gelozia.
- şi familia Tatthagata a celor ce se caracterizează prin ignoranţă sau prostie, prin slaba capacitate de a înţelege.
Dacă mă cunoşti suficient de bine, citind cele enumerate mai sus, ţi-ai dat seama că familia din care fac eu parte este
Vajra, cea furioasă.
Nu te întreb care-i familia ta ...
Avusesem o discuţie aprinsă la serviciu şi eram iritat; tot repetam în minte replici tăioase ce ar fi trebuit să le dau dar nu am făcut-o. Mergeam pe drum trăind transa aceasta acidă, alimentându-mi furia, frustrat că nu am spus tot ce aş fi putut spune, că am răbdat şi nici măcar nu mi-am arătat colţii.
M-am întâlnit cu Hermina şi ne-am zis că ar fi bine să mâncăm o pizza în oraş.
I-am povestit prin ce trecusem mai devreme dar asta nu m-a destins; în continuare locomotiva furiei pufăia în mine, căutând o ţintă asupra căreia să se reverse.
Am ajuns la restaurant, ne-am aşezat la o masă şi am comandat o pizza.
Hermina, că să mă destindă începuse sa-mi povestească ceva ... evident nu auzeam nimic din ce-mi spunea.
Ei îi arde de poveşti când întreg universul meu de pretenţii e în pericol?
Chiar nu mă înţelege deloc?
Râde la mine aşa, aiurea!
Şi pizza asta de ce nu e gata?!
O să mă ridic de la masă şi o să mă duc la casă să mă răţoiesc la nesimţiţii ăştia; nu au pic de respect pentru noi. Cei de la masa vecină au venit după noi şi a lor e gata.
Ne dispreţuiesc!
Nu insemnam nimic pentru ei!
Chiar aşa am ajuns, bătaia lor de joc?!
Mă ridic de la masă clocotind.
Împing scaunul deoparte şi mă întorc spre case.
Îmi întâlnesc privirea furioasă într-o oglindă. În spatele meu era o altă oglindă, în care mă vad tot pe mine ... şi jocul oglinzilor îmi arată un şir de Costici, faţă în faţă, privindu-se furioşi.
Brusc ceva s-a rupt atunci in şirul gândurilor mele.
Vacarmul străzii nu se mai auzea ... de fapt parcă totul tăcuse, era linişte.
Vedeam acum, din afară, un cadru împietrit, un tablou ciudat ... totul se oprise.
Şi undeva in mine simt clar şi limpede: E O FARSĂ!
Mi-e atât de clar că tot circul acesta e o farsă! Toţi au complotat să mă înfurie; toţi m-au adus aici ... e o piesă de teatru, dar nu mai vad deloc tragedia de mai devreme. M-am prins! E o comedie ! E un joc! Zâmbesc liniştit şi împăcat.
Era ca şi cum m-aş fi prins de poanta unui banc care-mi părea prostesc până atunci.
După câteva lungi clipe de împietrire, lucrurile îşi reiau cursul de mai devreme. Actorii încearcau să-şi reia rolurile în serios ... dar pe mine nu mă mai puteau păcăli,
nu mă mai puteau clinti. Îmi venea să râd!
Furia nestapanită şi plină de ură devenise brusc fericire senină ce-mi umplea sufletul. Mi-a stat o vreme acolo, apoi a trecut, lăsând în urmă amintirea asta şi înţelegerea faptului că avem oricând la noi cheia ce deschide atât porţile iadului cât şi ale raiului.
